Cum ați devenit „domnul Gică Popescu”

Am crezut, iar acum n-o să-mi caut scuze pentru asta

Sînt secundele acelea de zguduire cînd afli că sub erou există un om, apoi orele lungi în care aștepți să fie curat, să nu plece naibii cu toată mantia, și […]

Am crezut, iar acum n-o să-mi caut scuze pentru asta

Sînt secundele acelea de zguduire cînd afli că sub erou există un om, apoi orele lungi în care aștepți să fie curat, să nu plece naibii cu toată mantia, și legendele, și armurile, spre mașina de tocat fier. Uneori, el se duce acolo. Cu tot cu o bucată din adolescența ta.

Era martie, anul trecut, cînd am scris „Dacă nu Hagi și Popescu, atunci cine?”. Amărît după meciurile României la Budapesta și la Amsterdam am crezut că, în lipsa de perspectivă, poziția incisivă a lui Gică Popescu înseamnă un pas. Chiar am crezut asta, domnule Popescu! Că din dulcegăria dragă, dar sterilă, a amintirilor cu un mare fotbalist se poate trage personajul eficient și sincer care să-și zornăie trecutul, să-l limpezească de bube și mărăcini, să se apuce de treabă. Cine ne-o fi învățat, oare, lecția asta proastă, să scoatem eroii din albumele cu fotografii de la Mondiale? Dar cine i-a sfătuit să iasă așa?

Admit, domnule Popescu, n-am fost atît de naiv cît să vă plasez într-o escadrilă incoruptibilă care ia de turul pantalonilor „garda veche” și ridică în trei luni piramide, cu umerii goi. Dar cum să fi bănuit că nu veți candida, de fapt, la alegerile pentru FRF, ci veți accepta să fiți „candidat” de alții?

Nu m-am îndoit că veți răspunde. „Da, domnule, am vrut facilități pentru afacerile mele în schimbul prezenței la națională, am clacat, nu m-am simțit apreciat pe măsura dăruirii mele”. „Da, am greșit, aștept soluționarea în Dosarul Transferurilor. Poate n-am greșit din punct de vedere penal, dar fotbalului tot nu i-am făcut bine”. „Aduc oameni de ispravă lîngă mine, am fost căpitanul Barcelonei, dar nu pot să știu și management, și comunicare, și investiții…”

Am fost eu un dobitoc atunci cînd aș fi acceptat fie și un simplu „am fost un dobitoc”, de tipul Postelnicu, sub preșul căruia să iert ce-i de iertat și să supraviețuiască eroul?

Capturat de neguți, ați ajuns în filmul Revoluției din ’89: sînteți, poate fără să știți, un Iliescu fără zîmbet, care conservă rînjetul lui Kassai-Brucan și așteaptă indicații de la Moscova-Casa Fotbalului. Clacați prin opacitate, vă faultați prin împrejmuiri, cu o mînă vă agățați de Hagi în timp ce brațul celălalt tremură cu foaia unei organigrame în care vă mințiți că schimbați ceva.

Domnule Gică Popescu, de asta îmi pare cel mai rău: de ziua în care am ajuns să vă spun „domnule Gică Popescu” și v-am trecut din afecțiunea lui „Popescu” al „naționalei” într-o politețe mundană.

Nu pot decît să vă invit la înmormîntarea amintirilor cu un erou. N-am cum să vă mulțumesc pentru invitația neașteptată la ceaiul cu dezamăgirea.