Satul cu datorii şi fete urîte

Dacă fotbalul nostru e doar o adunătură de bordeie în glod?

Pe malul unei mări pe care ne-am obişnuit s-o ştim cel mai bun prieten, stă satul nostru fotbalistic. De primăvara, cînd mocirlele sînt gata, şi pînă în crivăţul acut […]

Dacă fotbalul nostru e doar o adunătură de bordeie în glod?

Pe malul unei mări pe care ne-am obişnuit s-o ştim cel mai bun prieten, stă satul nostru fotbalistic. De primăvara, cînd mocirlele sînt gata, şi pînă în crivăţul acut al începuturilor de ierni, aruncăm peste trecutul cu eroi şi zmei o brumă de joacă.

În fiecare sezon se ridică patru case noi, în ultimul timp din chirpici şi cu pături în geam, dar aşa e datina şi nimeni n-a îndrăznit să o schimbe. Alte patru se surpă, cu foamea înflorind la subţiorii grinzilor.

În anii din urmă, fetele care pleacă din sat spre lumea cea mare se pierd. Dacă sînt tinere, cît să întrezăreşti într-un surîs urma femeii cuceritoare, îmbătrînesc repede în subsolurile palatelor din Italia, Spania şi Franţa. Noi le trimitem miniuni, străinii le anexează la listele lungi cu erori. Cele care pleacă după ce-au umplut de lacrimi bărbaţii satului nostru sînt pentru ei doar o umplutură de harem. Şi, culmea, nici nu prea ai de ce să-i urăşti, pe străini, cînd vine vorba de asta.

Mai avem şi fetele născute din venetici, cu piele arămie şi miros de cafea. Ne vrăjesc, aproape că le adoptăm, dar la ceasul nunţii ne trezim că se înfundă prin Arabii deşarte. Tot ce-i frumos în sat înseamnă număr insignifiant în afara lui. Acolo unde-am crezut, cei bogaţi şi cei reci ne arată că nu-i loc de încredere.

Alte femei, din străinătăţuri, mai mîndre de-atît, n-avem cum să aducem. Sîntem săraci şi împrumutaţi pînă-n gît la o cîrciumă stăpînită de naşul satului, arghirofil. Fiecare bordei are un părinte care-şi împrumută copiii şi creşte datorii la cîrciuma asta, pe fiecare masă se întind cîte 20-30 de fete, dintre care multe păcălesc viaţa, dar chiar şi-aşa soarele se înalţă la fel la marginea cîmpiei, în fiecare an, cu aceleaşi nădejdi.

Cînd scoatem capul în lume, la hora ţinutului nostru, ni se rup fustele şi ne crapă opincile. Dansul celorlalţi e viu, magnetic, nestăvilit! Cea mai bună sîrbă a noastră devine în ţesătura lor piruetă pe loc, şi după sărbătoare ne întoarcem plîngînd pe toate drumurile, spre lumînarea singurătăţii de dinainte.

Aici, pe marginea mării care ne ţine sufletul, mai toată lumea îl ştie pe Mutu şi s-a săturat de Sandu. Cel mai e greu e pentru copii, cînd le spunem seara poveştile cu eroi şi zmei de odinioară, şi adorm fără să ne creadă.