Vlad şi iarba din curtea spitalelor

Am fost, vineri, la Ploieşti, pentru cea mai tulburătoare întîlnire pe care mi-a prilejuit-o gazetăria în aceşti trei ani, mulţi, puţini, cum or fi

N-am avut întrevedere cu Messi, nici nu m-a aşteptat o glorie autohtonă care să-şi fi […]

Am fost, vineri, la Ploieşti, pentru cea mai tulburătoare întîlnire pe care mi-a prilejuit-o gazetăria în aceşti trei ani, mulţi, puţini, cum or fi

N-am avut întrevedere cu Messi, nici nu m-a aşteptat o glorie autohtonă care să-şi fi schimbat anii de aur ai tinereţii sportive în bătrîneţe alcoolică. Am cunoscut un junior de 17 ani, de la Petrolul. Vlad Radu, un nume comun.

Un jucător considerat excepţional de toţi antrenorii lui, înainte ca suferinţa să-i fure ghetele de fotbal. Înainte, nu la vremea incertitudinii în care pluteşte Vlad, acum. De la 12 ani a devenit titular şi a rămas aşa, la toate grupele de copii şi juniori ale „lupilor”. În mai, a fost lovit la o fază pe care o rememorează zîmbind. Şi zîmbeşte nonstop, fir-ar să fie ce ocupaţi sîntem noi să n-o facem! S-a declanşat ceva, a apărut un chist, a fost operat la testicule, apoi dureri inexplicabile în alte zone, s-a extins, alte chisturi. Hai să ne oprim.

La Ploieşti, după întîlnire, am privit ore bune în gol. Fără metafore, m-am uitat ca un tîmpit pierdut. Ca în dimineţile pe care mai toţi le-am bifat. Cînd îţi dai seama că după ce cumperi pîine, plăteşti „curentul”, minţi, te speli şi te culci, rămîi inutil faţă de omul care te proiectaseşi să fii.

„Zile întregi mă uit pe fereastră, în gol, din camera de spital de la Fundeni. Mă uit să văd pe unde creşte iarba, prin curtea spitalului, şi-mi vine o poftă de fotbal. Doamneeee!”. Vlad e din Urlaţi, nu e plafonat de „uriaşele” presiuni la care sînt supuşi „artiştii” din Liga 1. Nu-i la vîrsta la care să-i duduie cardul cînd intră în bancomat, n-a vînturat o droaie de gagici cu CV-ul poticnit în trei poziţii sexuale.

Şi îi e poftă de fotbal. Iar la „Fundeni” face tratament cu citostatice şi speră ca tatăl lui, fost sportiv de performanţă, să găsească o comoară şi să poată plăti tratamentul şi săptămîna viitoare.

Fane Preda, fostul portar şi antrenorul care l-a pregătit doi ani pe Vlad, stătea de vorbă cu părinţii mai multor puşti, le spunea că pentru băieţi fotbalul nu e tot, şi-atunci nu vor scoate niciodată tot din fotbal. „Uite, cînd vin acum de la antrenament, să vedeţi cum trec prin faţa noastră, nu ne salută, şi vorbesc despre altceva, nu despre fotbal!”.

Aşa a fost. Un băiat a trecut însă, zîmbind, prin spatele lor. Ruşinat, a salutat cu privirea în pămînt şi-a fugit în vestiar. Vlad Radu, un nume comun.