Noiembrie drag şi dureros ca părinţii

Patru poveşti şi o aşteptare pentru luna aceasta în care se decid verile Mondialului

16 noiembrie 1969. Sportul titra simplu pe prima pagină, la editorialul lui Firănescu: „Hai băieţi”. Ziarul apărea sub sloganul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, […]

Patru poveşti şi o aşteptare pentru luna aceasta în care se decid verile Mondialului

16 noiembrie 1969. Sportul titra simplu pe prima pagină, la editorialul lui Firănescu: „Hai băieţi”. Ziarul apărea sub sloganul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, fixat deasupra emoţiilor pentru Mondialul mexican. Era ziua acelui România-Grecia 1-1, cînd Dembrovschi s-a înălţat cît rachetele sovietice şi a înscris româneşte, cu umărul. Caricatura lui Neagu, amuzantă şi remarcabilă în deschidere, Răducanu cu pălărie de mexican hîtru. În pagina 2, poezii! Da, da!  Una de Mircea Bonda: „Noaptea, tribunele dorm culcîndu-şi tîmpla în poalele tălăngilor rămase ecou / Prin tunel cu mingea în mînă trecem noi intonînd marşul microbiştilor / Nevestele dorm alături şi noi sîntem departe din nou departe mergînd în mîini frămîntînd gazonul în crampoane şi demonstrîndu-i lui Dumitrache cum se bate un 11 metri…” Acasă, în burta Dunării, unde noiembrie e doar ariegarda crivăţului şi gerului de Bărăgan, tata avea 13 ani. Ca să vadă la TV un meci, nu mai ştie care, a strivit grădina lui Papaţoi: tot satul se strîngea la meciuri în ograda celui cu televizor din sat…

Inimile izbite de ferestre. 15 noiembrie 1989. „Din toată inima, mult succes tricolori!”, Constantin Alexe deschide în Sportul decisivul cu Danemarca pentru Mondialul italian. Sigla cu „Proletari…” era încă sus, puţin tremurată, parcă ştia că într-o lună va veni libertatea năucitoare să o zguduie şi să lase gol. A fost 3-1, „dublă” Balint şi gol Sabău, Hagi a fost eliminat. Printre scaunele montate în sufragerie, unde prietenii tatei săreau şi se prăbuşeau cu inimile de ferestre, pe bune aşa vedeam!, mă văd înconjurat de maşini, chinuit să disting albul de negru, la televizor. Aveam 4 ani, nimic nu-mi va egala surîsul tatei la festivitatea de deschidere „Coppa del Mondo”.

Ale cui erau nopţile? 17 noiembrie 1993. „Noaptea asta-i noaptea noastră?” a înlocuit „Proletarii…”. Fix acolo e, în fruntea alb-albastră deja, a Gazetei. În stînga e Giggs, cu părul năvalnic aidoma satelor galeze cînd e gata berea făcută în casă. În dreapta, Hagi înfipt şi cu privirea războinicului sigur că-n spatele lui stau Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Dorinel…
Împlinisem 8 ani, fotbalul era lumea şi curgea simplu, neverosimil de simplu, intrasem în bucuria tatei cu tot sufletul de care eram în stare. Iar nopţile deveneau ale noastre cu o consecvenţă de damă uşoară. Şi ce nopţi, americanele de ele, venite din acel noiembrie de la Cardiff…

Strînsura. 10 noiembrie 2001. „Vrem goluri, nu bulgări!”. Cine era Slovenia? Parcă nici nu conta. „Regele” se mutase pe bancă, în teren erau Adrian Ilie şi Chivu, nici o ninsoare din univers nu putea să cadă pieziş pe orgoliul şi încrederea noastră. Din prima pagină a Gazetei, Marius Niculae face bulgări. E tînăr şi luminos, Ganea îi aruncă spre aparatul foto cu zîmbet periculos, jumătate şarm de fante, jumătate siguranţă de Stuttgart.

La 16 ani, nimic nu te poate dărîma, barajele sînt închipuite din erori de-o clipă şi biete ezitări. Nici nu mai ascultam de tata.
Am crezut că la retur o să întoarcem acel 1-2, că dezastrele sînt cuvenite doar la mii de kilometri de Ghencea. Ştiu c-am plîns pe drum, după 1-1. Mergeam şi ploua, şi se strîngea pe gît fularul ca braţele lui Ganea, peste ani, în gîtul lui Mudura.

„Sc’ii fo’bal!”. 15 noiembrie 2013. Facem împreună paginile. Nu ştiu cum vor arăta. Vînăm pe telefoane, urmărim Facebook-ul, zgîndărim Twitter-ul, analizăm şi alergăm, fotografiem şi „dăm repede la net”. Ce proşti sîntem să credem că s-a schimbat ceva în afară de noi! Tata nu mai e. Un puşti de aproape doi ani îmi opreşte dansul bezmetic pe tastatură: „Sc’ii fo’bal!”. Aşa să fie, fotbal să fie, vineri şi marţi, în eternul noiembrie, tată.