Barajul „Motanului”

La 26 de ani, Bogdan Stancu e jucătorul naţionalei aflat în cea mai fascinantă situaţie. De-aceea are şi toate şansele să fie erou împotriva Greciei N-a fost niciodată un vîrf de careu, deşi a fost jucat de multe ori pe […]

La 26 de ani, Bogdan Stancu e jucătorul naţionalei aflat în cea mai fascinantă situaţie. De-aceea are şi toate şansele să fie erou împotriva Greciei

N-a fost niciodată un vîrf de careu, deşi a fost jucat de multe ori pe poziţia asta. N-are fizic de Cămătaru, parcă nici tehnica lui Marica sau execuţii de Rusescu. În flancul stîng se zbate, dar ca un puşti mutat cu forţa de la „filologie” la clasa de „bio-chimie”. A jucat şi mijlocaş central! E ceva mai în apele lui cînd ajunge în spaţiul intermediar, ca să vezi cum e viaţa!, dintre mijlocaşul ofensiv şi atacant. Mereu greu de integrat, aproape mereu prezent.

Pe paginile tabloidelor a fost parcă doar cînd şi-a pus păr. E enervant de cuminte, insipid pentru peluze şi inteligent. Mai activează şi la o echipă cu nume de cadînă din Suleyman. Cine e Bogdan Stancu?

Un tip al cărui CV înseamnă goluri. Multe, puţine memorabile, dar un randament de netăgăduit. E un Victor Piţurcă al jucătorilor, proiecţia întîmplătoare a unui stil abrupt şi paradoxal, oglinda echipei naţionale, aş spune chiar. Cînd am înţeles de ce i se spune „Motanul”, mi-a fost clar că-i aşa: antrenorul de la junori îi spunea că pîndeşte şi apoi marchează cu viclenie. Nu-i asta România barajului cu Grecia?

Cînd a împlinit 22 de ani, Stancu a mărturisit într-un interviu pentru Gazetă: „Sper să nu mi se urce la cap că sînt golgeter. Asta îmi doresc de ziua mea!” Nu i s-a urcat. A rămas modest, enervant cu ratările, truditor şi apreciat doar de ochii hîrşiţi cu statisticile, tactica, fotbalul mocnit, „moartea pasiunii”.

Tocmai de-aceea parcă îl văd pe Stancu marcînd la Atena. Acolo unde entuziasmul cuceritor al lui Torje devine steril, iar încăpăţînarea lui Bourceanu se opreşte în nervi şi pase cumpănite, e rîndul lui Stancu să fie erou, el care nici n-a vrut, nici n-a fost, vreodată, vedetă.

Dacă o va face, în toată nebunia de pe „Karaiskakis”, să nu vă aşteptaţi la minuni: o să ridice un braţ spre cer, o să pună capul în pămînt, îmbrăţişat de colegi şi copleşit de o euforie cu chip de ruşine. O să se bucure aşa cum ne-am obişnuit noi, românii, să sărbătorim mai mereu: cu ochii pe ceas şi spre cer, să nu vină imediat vreo nenorocire în compensaţie.