Dragoste de Dinamo

Ce se întîmplă în curtea „cîinilor” nu e vînătoare, ci vînare. De vînt.

Fotbalul nu e o poveste de dragoste. Prin organismul lui contemporan, populat cu articulaţii financiare şi încolţit de simptome groteşti, iubirea circulă stingher, la periferie. Ea conduce […]

Ce se întîmplă în curtea „cîinilor” nu e vînătoare, ci vînare. De vînt.

Fotbalul nu e o poveste de dragoste. Prin organismul lui contemporan, populat cu articulaţii financiare şi încolţit de simptome groteşti, iubirea circulă stingher, la periferie. Ea conduce oamenii spre stadioane şi leagă visele copiiilor, tot mai puţini, pe maidanele sintetice ale zilei. Cam atît.

Între fotbalişti şi echipe, dacă a existat vreodată, dragostea e acum doar o denumire parşivă pentru o stare de coexistenţă rentabilă. Un jucător se poate însufleţi la umbra legendelor şi în cenuşa peluzelor, dar, să fim drepţi, cum să se ataşeze de trofee, turnicheţi, administratori-delegaţi? Posedaţi şi posesori, purtătorii de tricouri şi păstrătorii lor, cluburile, se mint şi se recompensează. Banală căsătorie, fluviu ştiut, nu-i aşa ?

Dinamo şi-a rezolvat toate problemele şi a trecut la o agitaţie sub chip de curăţenie internă. Sătulă în ultima vreme de trofee şi performanţe, conducerea se reîntoarce la acţiuni fundamentale. Pretinde copiilor şi antrenorilor afecţiune necondiţionată, dar prima echipă e plină de fai, thicoţi şi boubacari. Oare ei au ţinut de mici cu Dinamo? Dorm cu pozele lui Nunweiller sub pernă sau cu pin-ul cardurilor de salarii?

Mai mult, sprijinind această manifestare extremistă, conducerea dinamovistă ne atrage atenţia. A fost domnul Anghelache un veşnic suporter al cîinilor, nu a lucrat pentru alte cluburi, nu cumva s-a bucurat sincer la golurile altor echipe?

Toate vin cumva în prelungirea unui episod petrecut la Sofia. Bine că am epuizat toate canalele de inspiraţie dinspre fotbalul mare şi ne culegem  poveţele din fotbalul bulgar, cu reprezentante de seamă în Liga Campionilor. Şi bine că Alaba, spre exemplu, a fost dintotdeauna fanul Austriei, iar Devici, în copilaria lui la Belgrad, nu rata un meci al naţionalei Ucrainei.

Nu sînt un fan al acestei forme nesăbuite de globalizare în fotbal. Poate respir desuet, judec vetust, tradiţia încă îmi încarcă zilele pe care le visez cu trăinicie şi certitudini. Dar între două continente de ură curge un rîu de bun-simţ şi firesc. Veţi spune că în cazul Dinamo e vorba de Steaua, nu de orice altă echipă. Atunci cînd procedezi precum Dinamo, cred însă din tot sufletul că tu însuţi devii orice altă echipă. Una oricare.

Cum nimeni şi nimic nu pare să oprească aventura asta de purificare în Ştefan cel Mare, iar în teren constanţa şi randamentul întîrzie, conducătorii zilei au toate şansele să construiască la Dinamo o peluză impresionantă înainte de o echipă performantă.