Presar

Cu viitorul prăbuşit la adăpostul unei ştiri-fluture, cu toate limanurile înguste şi muzica tastelor hurducăind prin artere. De ce-am plecat? Cine m-o fi pus să înghit în sec la naşterea lumii?

Am ajuns presar. Nu-i vorba de devenire, mai degrabă […]

Cu viitorul prăbuşit la adăpostul unei ştiri-fluture, cu toate limanurile înguste şi muzica tastelor hurducăind prin artere. De ce-am plecat? Cine m-o fi pus să înghit în sec la naşterea lumii?

Am ajuns presar. Nu-i vorba de devenire, mai degrabă un fel de îmbolnăvire. Şi nici măcar robusteţea unei memorii concrete, cu tuş, pleoapă caldă de hîrtie şi tiparniţe n-am. Nici un palton curios, lung pînă la strămoşi, în care să-mi înfăşor îngrijorările mimate şi alura de navigator printre nedreptăţi sau paradigme. N-am amintiri din nici o categorie apropiată de viaţa asta, felul meu de trecut e crescut în forme de vioară, pe cînd aici tot ce nu-i mut e prea repede ca să fie muzică.

În carnea bătrînă a celei mai libere secte muribunde din lume s-au mutat primăverile cu nădejdi ale părinţilor mei. În vertijul futil pe care-l credem toţi dangăt de clopot cresc obiceiurile şi obsesiile nevestei mele, pusă mereu pe o listă de aşteptare la acordarea gradului de prinţesă cu toate cele. Şi prima, mereu, la încoronarea ca asistent de presar.

Pentru că acesta pare adevărul, bunii mei încolonaţi spre detalii serioase cît vîntul în iulie, poporul meu neasemuit, hoarda mea înghesuită după un zid la asaltul vremurilor. Nătîngilor şi plăpînzilor, cerşetorilor şi darnicilor, pentru că acesta pare adevărul.

Sînt presar în ultimul vagon al acestui tren de provincie pus la perfuzii şi îndopat cu reclame. Scos din traseu cu toţi pasagerii, mirese, infirmi şi studenţi, la capătul tastaturii, cînd degetele bîjbîie în zorii anchetei tasta „delete” şi se înfig într-o brioşă pe care-o gătiseşi pentru un fiu fericit, cînd va veni vremea. În gînd. În alt gînd.

Iar eu sînt cel mai fericit muribund din şirul scaunelor de birou. Eu am libertatea asupritoare de-a uimi şi de-a mă uimi cu urechea pe burta clocotitoare a marilor ore şi zile pe care ceilalţi, neţărmuritele roţi ale românicii, le absorb cu superbă tîmpenie uneori şi inocentă înţelepciune mai totdeauna. Şi ei fac asta cu remuşcarea că o bere costă cît două ziare. Iar din şase îţi iei un pachet de ţigări. Dar cum totul duce la moarte, criteriul savorii face diferenţa: pînă la urmă, pînă la ultimul foşnit de pagini, ca să exagerăm.

Pentru mine toate anotimpurile se împart în sezoane, toate lunile au preliminarii, fiecare săptămînă e o etapă care îşi pierde din constanţa îndobitocită doar la căsătoria cu vreo poveste sfîşietoare sau cu un rumeguş de talent.

Pentru un presar din acesta, greu de fixat între arhetipuri şi primejdii, din acesta nou – last surviver, cum spun răutăcioşii – sînt cel mai fericit.

M-am căptuşit cu tristeţea că poate voi fi cel care ia ultima gură de apă în corabie: chiar dacă-i la fel de sărată şi-n ea s-au strîns lacrimile celor dinaintea mea înecaţi.