Cupa Africii fără raţiuni

În iernile în care „amicalele” la tv mi se par un exerciţiu de masochism, vine fotbalul acesta incoerent şi fastuos prin orgolii: sub frigul Bucureştiului, la o cană cu ceai, ţin cu Mali, din soarele Africii de Sud.

Nu pot […]

În iernile în care „amicalele” la tv mi se par un exerciţiu de masochism, vine fotbalul acesta incoerent şi fastuos prin orgolii: sub frigul Bucureştiului, la o cană cu ceai, ţin cu Mali, din soarele Africii de Sud.

Nu pot să urmăresc meciuri amicale de la început de an. Am senzaţia unui Romeo şi Julieta montat pe plajă, de treizeci de ori pe zi, cu o pălărie uriaşă la picioarele actorilor, în care zac două bancnote. Cînd văd terenurile acelea meschine, de prin Austria, Spania sau Turcia, cu două cete de turişti priponiţi lîngă un gard pe post de spectatori, parcă văd finalul fotbalului în penultima zi a lumii. O fi acolo cuibarul relaţiilor de joc, s-or închega echipe şi sisteme, dar eu tot nu pot să urmăresc de la cap la coadă o partidă amicală. Cînd gemetele jucătorilor şi răcnetele de pe bancă trosnesc în televizor, Doamne, ce mi-e dor de un Iaşi-Severin, oficial şi la ceas de seară!

Singura scăpare în iernile seci îmi rămîne Cupa Africii. Pe naţiuni şi absolut fără raţiuni, e competiţia care mă convinge de fiecare dată că fotbalul are aceleaşi reguli peste tot, dar nu e acelaşi în toate colţurile lumii. Sînt 32 de meciuri, iar toate paradoxurile sînt vîrîte într-o desagă pestriţă: un bătrîn cu toiag scoate fie fotbalul descătuşat, senzual şi cuceritor, fie ore de chin, în care dacă pasele ar fi interzise, crezi că-i o reuniune dansantă cu 22 de băieţi, la 30 de grade Celsius.

Aceasta e Cupa în care Drogba e coleg de echipă cu Badra Ali Sangare, de la clubul ivorian Sewe Sports de San Pedro. Cu Asamoah Gyan, dar şi cu 20 de etiopieni care activează în campionatul intern. Dar e şi fotbalul unde, timp de aproape o lună, fotbalişti de la Chelsea sau Marseille par de nerecunoscut în vreme ce zambienii pot zburda galactic, iar burkinabezii au străluciri de Liga Campionilor. Ceva nedesluşit se petrece în pîntecul acestei competiţii anacronice şi fascinante: orgolii uriaşe, driblinguri sincopate, şuturi care sparg cerul şi sperie păsările însetate, goluri uluitoare şi gafe de povestit strănepoţilor. Cumva, turnat în forma aceasta mereu surprinzătoare, fotbalul e mai limpede şi mai vrednic, în toată sterilitatea tactică şi impotenţa tehnică.

Anul acesta vreau să-l revăd pe Nibombe, stoperul togolez cu care Timişoara elimina Şahtiorul din Liga Campionilor în 2009. Pe teribilul Lacina Traore şi eficientul Djakaridja, cunoştinţe vechi. Iar favorita mea la titlu va fi Mali: echilibrată pe compartimente, dar ignorată de bookmakeri, cu „Momo” Sissoko şi Seydou Keita la mijloc, antrenată de francezul Carteron care a promovat în Ligue 1 cu Dijon şi apoi a retrogradat. Nici că se putea mai potrivit pentru tiparul Cupei Africii!