Vise de chilian muncitor

Fără gălăgie, fără polemici, Manuel Pellegrini a făcut echipă la Malaga dintr-un grup de jucători care adună săptămîni în şir fără să fie plătiţi

Nu ştiu dacă Manuel Pellegrini le-a citit vreodată jucătorilor săi celebrul citat al lui Mahatma […]

Fără gălăgie, fără polemici, Manuel Pellegrini a făcut echipă la Malaga dintr-un grup de jucători care adună săptămîni în şir fără să fie plătiţi

Nu ştiu dacă Manuel Pellegrini le-a citit vreodată jucătorilor săi celebrul citat al lui Mahatma Ghandi: „Sînt într-adevăr un visător practic. Visele mele nu sînt bagatele în aer, ceea ce eu îmi doresc este să transform visele în realitate”. Poate că măcar ultima parte a acestui celebru citat să fi fost rostită, măcar o dată, în vestiarul celor de la Malaga, măcar ca un sfat, măcar ca o propunere: „încercaţi să vă transformaţi visele în realitate!”.

Ceea ce ştiu e că Malaga a ajuns acolo unde puţină lume îi dădea vreo şansă. În lumea bună a fotbalului continental. În lumea unde trecerea în primăvara Ligii Campionilor nu e doar chestiune de noroc, ci şi de valoare. Malaga are 10 puncte din 4 meciuri şi e neînvinsă în grupa sa, iar calificarea e obţinută. Poate că sună uşor exagerat, e totuşi o reprezentantă a Primerei Division, dar evoluţia celor de la Malaga în acest sezon, intern şi internaţional, e un caz în sine, un caz ce merită studiat.

Se spune că atunci cînd eşti deasupra prăpastiei tremuri de teama posibilei prăbuşiri, dar că, odată depăşit pericolul, eşti mult mai puternic. Malaga a fost deasupra prăpastiei astă-vară, iar prăbuşirea era extrem de probabilă la momentul în care izvorul fericirii, a se citi petro-dolarii, a secat brusc, la fel de inexplicabil cum, de fapt, şi apăruse.

Explicaţia succesului unei echipe care şi-a pierdut resursele financiare şi a fost nevoită să-şi lase să plece principalul jucător din lot, Santi Cazorla, pe bani mai puţini decît fuseseră plătiţi pentru a fi achiziţionat, stă în doi factori. Primul ar fi liniştea asigurată de excepţionala conlucrare dintre club, municipalitate şi fani, un model de echilibru într-o societate, cea spaniolă, deloc lipsită de turbulenţe. Municipalitatea a sărit prompt să ajute simbolul oraşului, ceea ce în alte părţi, vezi de exemplu Granada, nu s-a reuşit. Fanii au fost mereu aproape, chiar şi atunci cînd nimic nu prevestea gustul dulce de azi, iar clubul nu s-a predat în faţa destinului ce părea potrivnic, ci a încercat să repare ceea ce se putea repara.

Iar aici, cu majuscule, trebuie scris un nume: Manuel Pellegrini. Chilianul e un tip tăcut, nu face gălăgie, nu cîntă cu fanii, dar nici nu se înjură cu adversarii. El construieşte, cu pasiune, în cel mai pur stil darwinist: supravieţuieşte cine se adaptează la mediul înconjurător. Căci cine visează la cai verzi pe pereţi e în mare pericol să cadă fără să apuce să-i vadă.

Pellegrini a făcut echipă din Malaga la fel cum făcuse din Villarreal. Poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte ce aproape a fost Villarreal de finala Ligii, în 2006, cînd cu penaltyul ratat de Riquelme cu Arsenal. La fel, poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte că în sezonul 2009-2010, cînd a antrenat pe Real Madrid, a făcut 96 de puncte, mai multe ca în primul an al lui Mourinho la Real şi doar cu 4 mai puţine decît în al doilea, cel cîştigător, al portughezului.

Cîteodată visele n-au legătură cu banii. La Manchester City se trăieşte această deziluzie în aceste zile. Malaga a visat să atingă gloria Ligii Campionilor pe banii unui şeic ce promitea şi luna de pe cer. Ar putea s-o facă însă pe munca unui om ce n-a promis niciodată nimic. Dacă Villarreal a prins în 2006 semifinalele, de ce n-ar visa la asta şi Malaga? Fotbalul e chestie de situaţii, de context, dar e şi o stare de spirit.