Unde-s ziarele, unde-s fularele?

După ce a cîştigat România la Istanbul şi am sărit în sus ca un căpiat, cu palmele transpirate ca acum 18 ani, am înţeles că băieţii aceştia au încă o datorie, nebănuită de ei

M-am întrebat ani la rînd ce […]

După ce a cîştigat România la Istanbul şi am sărit în sus ca un căpiat, cu palmele transpirate ca acum 18 ani, am înţeles că băieţii aceştia au încă o datorie, nebănuită de ei

M-am întrebat ani la rînd ce se întîmplă cu obiectele unei generaţii de suporteri. Unde se duc tricourile galbene cu numele lui Hagi scris strîmb pe spate, cu carioca, după World Cup ’94? Care e cimitirul albumelor cu abţibilduri de la Coppa del Mondo, cine ascunde „teneşii” ordinari cu miros de Auschwitz în care repetam golul lui Răducioiu? Ce s-a ales de paginile întîi ale ziarelor de după Cardiff, unde au ajuns „mingile de 35”, practic „unde sînt cei care nu mai sînt?”, după versul lui Nichifor Crainic. „Unde s-au dus, cînd au apus anii de sus ai gloriei lor?”

M-am întors în curtea cu boltă de viţă de vie, care mă păzea de orice: acasă, la bunici. Şi-am văzut o mogîldeaţă mergînd să dea de mîncare la păsări într-o bluză verde, cu mîneci lungi. O să rîdeţi copios: cu basma legată precis, bunica izbîndea printre curcani şi găini într-un tricou pe spatele căruia era cusut numărul 10, alb, discrepant şi încă strălucitor! Deasupra lui abia descifrai numele: Hagi. Încă rezistente literele, bunica îşi făcuse admirabil treaba acum 18 ani.

Am şi rîs, am şi plîns. În ordinea asta: un gîlgîit scurt şi apoi o căldură uriaşă şi insuportabilă în capul pieptului. Mi s-au legat în minte toate secundele în care am zărit aceste obiecte prin lume. Mi-am amintit unde sînt!

Am revăzut florăresele care schimbă apa la narcise îmbrăcate în treninguri, pantalon şi bluză, cu sigla FRF. Apoi cutia de carton în care am acceptat cu greu să stea abţibildurile şi „surprizele cu fotbalişti”. M-au năpădit picioarele altor zeci de bătrîni pe care i-am ochit trebăluind încălţaţi în „teneşi” cărora le tăiaseră spatele şi-i transformaseră în papuci de alergătură prin curţi. Apoi cîteva „mingi de 35” retezate pe jumătate şi umplute cu apă, din care beau cîinii. O serie inumană de bunici infatigabili, la sapă la vie sau la porumb, cu tricourile „naţionalei” moştenite de la nepoţi, să nu-i ardă soarele. Probabil singura moştenire inversă, tulburătoare şi de negîndit: ei, care nu le luau în serios, le-au schimbat tuturor obiectelor menirea, spre concreteţe.

După ce a cîştigat România la Istanbul, după ce m-am trezit sărind în sus ca un căpiat, cu palmele transpirate ca acum 18 ani, am înţeles că băieţii aceştia, Grozav, Torje, Chiricheş, Marica şi ceilalţi, au încă o datorie, nebănuită de ei, peste cele multe. Să inventeze umbra obiectelor astea, modificate, fireşte, pentru puştii de-acum.

Nu ştiu dacă om putea noi, peste ani, să facem ceva util din poza nepoţilor, salvată pe Ipad, cu golul lui Grozav din 2012. Dar cu un tricou al „naţionalei” care a fost la Rio 2014 jur că mă voi îmbrăca: fie că am să dau de mîncare la păsări, fie că voi aştepta un ziar electronic în faţa unui laptop cît cutia de chibrituri.