Antrenori, decizii, diferenţe

Un fundaş central refuză să joace lateral şi era să fie exclus. Un alt fundaş lateral acceptă să joace în centru, greşeşte şi nimeni nu-l transformă în vinovat

S-a întîmplat cam în acelaşi timp. Martinovici, de la Steaua, refuză […]

Un fundaş central refuză să joace lateral şi era să fie exclus. Un alt fundaş lateral acceptă să joace în centru, greşeşte şi nimeni nu-l transformă în vinovat

S-a întîmplat cam în acelaşi timp. Martinovici, de la Steaua, refuză să joace fundaş lateral în meciul cu Copenhaga. Patronul află şi evident începe scandalul. Pe televiziuni. Mai întîi zice că-l dă afară, cu tot circul mediatic de rigoare, apoi îl iartă, cam pe acelaşi scenariu.

A doua zi, vineri. Dimineaţă, la antrenamentul Barcelonei, antrenorul îi spune lui Adriano că se gîndeşte să-l pună fundaş central la meciul cu Real Madrid. Ce-o fi fost în mintea brazilianului, doar el ştie. Nu jucase niciodată în acea poziţie, asta spre deosebire de Martinovici, căruia nu-i place să joace fundaş lateral. Chestie de nuanţă.

Şi Reghecampf şi Vilanova aveau probleme în compartimentul respectiv. Altfel cu siguranţă n-ar fi ales o astfel de soluţie. Cruyff mai avea „nebunii” de genul ăsta. „Cînd n-ai la îndemînă fundaşi, pune în acea poziţie un fotbalist care gîndeşte repede”, explica el o decizie, luată într-un meci cu Bayern Munchen, în 1996, de a-l folosi pe Guardiola ca stoper. Pep l-a avut atunci în marcaj pe Klinsmann, care n-a mişcat, s-a terminat 2-2, cu un gol marcat de Hagi. Apropo de nebuniile lui Cruyff, excepţional la Munchen, Hagi n-a fost nici măcar rezervă la retur, iar Bayern a bătut cu 2-1 şi s-a calificat mai departe.

Posibil ca Reghe să fi ştiut de această poveste cu Cruyff. Din ce se vede, pare un antrenor căruia îi place ce face şi se preocupă, iar asta, mai devreme sau mai tîrziu, e echivalent cu succesul. Dar dacă Martinovici n-a vrut să joace acolo unde i-a cerut, iar povestea s-a transformat într-un caz mediatizat, e un pic vina lui. Poate că nu i-a explicat aşa cum trebuie, poate că nu l-a făcut pe sîrb să înţeleagă de ce îl vrea în poziţia aia. Tito a făcut-o cu Adriano. Oricum, în astfel de situaţii, antrenorul care ia o decizie de genul ăsta e mult mai vinovat, la un eventual eşec, decît jucătorul care a greşit pe o poziţie ce-i era străină. Plus că e mult mai simplă mutarea din centru în bandă decît invers. Adriano a jucat rezonabil, deşi golul de 2-2 se marchează oarecum din vina lui, pentru că nu s-a sincronizat cu Mascherano pe o ieşire la ofsaid. Nimeni nu l-a tras la răspundere.

Jucătorul poate însă să şi refuze. S-a întîmplat tot la Barcelona, înaintea finalei de Ligă din 2009. Lui Guardiola îi lipseau ambii fundaşi laterali, suspendaţi. Pe dreapta a rezolvat-o cu Puyol, pe stînga era problema. Varianta Silvinho nu-l seducea, brazilianul avea 35 de ani şi era ultimul lui meci. I-a cerut lui Keita să joace acolo. Iar Keita n-a vrut. I-a spus lui Pep că îi e teamă, că nu se simte pregătit, că nu vrea să distrugă el munca echipei cu o eroare. Nu l-a dat nimeni afară, Keita a rămas la Barcelona şi, deloc întîmplător, a plecat o dată cu Guardiola.

Dacă un jucător refuză să joace pe o poziţie ce nu-i a lui doar dintr-un orgoliu stupid, merită să fie făcut de rîs. Dacă acceptă s-o facă doar pentru că antrenorul îi zice „eu sînt şeful, eu comand, tu execuţi!”, merită să se facă el, eventual, de rîs. Atunci cînd comunicarea dispare, nu există viitor.

Şi încă un lucru. Faptul că incidentul a transpirat în presă nu-i în regulă. What happens in Vegas, stays in Vegas, nu-i aşa Reghe? Ceea ce se întîmplă în vestiar, de ce nu rămîne în vestiar? Mai ales în situaţia particulară în care se află Steaua, prin obiceiurile celui ce-o patronează. În fotbalul adevărat, deciziile nu se iau la televizor.