Despre antrenori şi problemele lor

Mourinho avea multe probleme înaintea meciului cu City, dar le-a rezolvat. Mancini n- avea probleme, dar şi le-a creat

Mourinho avea o problemă. Nu-şi mai găsea echipa. Cel puţin aşa spunea după meciul pierdut la Sevilla. Destul de straniu, […]

Mourinho avea multe probleme înaintea meciului cu City, dar le-a rezolvat. Mancini n- avea probleme, dar şi le-a creat

Mourinho avea o problemă. Nu-şi mai găsea echipa. Cel puţin aşa spunea după meciul pierdut la Sevilla. Destul de straniu, totuşi. Nu, nu că a pierdut era straniu, ci că se apucase să-şi atace jucătorii. La Real Madrid, unde jumătate sînt campioni mondiali şi europeni, iar cealaltă jumătate sînt foste sau viitoare Baloane de Aur criticile sînt bune, dar doar dacă sînt însoţite de autocritici.

Mourinho mai avea o problemă. Debuta în Liga Campionilor contra lui Manchester City. Era cel mai prost moment posibil să joci cu campioana Angliei, care venea la Madrid cu intenţia, declarată sus şi tare, de a se consacra drept un reper şi în Champions League după ce o făcuse în Premier League.

Mourinho avea încă o problemă. „Santiago Bernabeu”. Lumea era destul de iritată şi voia victorie. Dar nu doar victorie, ci o victorie cu stil, cu litere mari, cu fotbal. Asta nu-i convenea, căci el niciodată n-a fost adeptul acestui stil, pentru el contează doar succesul în sine, nu maniera în care e obţinut.

Şi încă o problemă mai avea Mourinho. O problemă care, de data aceasta, avea nume şi prenume. Roberto Mancini. Real Madrid a arătat în acest debut de sezon mari probleme în a ataca poziţional adversari care se baricadează în zona propriului careu, iar Mancini exact aşa a gîndit meciul. Cu „3 închizători”, cu Toure Yaya asumîndu-şi el rolul de creator, cu faza de atac aproape inexistentă şi înlocuită, sporadic, de cea de contraatac.

Aici merită făcută o discuţie. De la campioana Angliei parcă te-ai fi aşteptat la mai mult. Dacă nici Manchester City nu are lot pentru a juca ofensiv nu ştiu cine mai are! Marţi seară, City a abordat meciul mai defensiv decît a făcut-o Granada în Primera. Undeva în stilul lui Chelsea cu Barcelona, în sezonul trecut, cu amendamentul că atunci Chelsea survola o perioadă cu multe turbulenţe interne. Sigur, scopul scuză mijloacele, dar pentru a-ţi pune autobaza în faţa careului propriu nu e nevoie, parcă, să ai un buget nelimitat şi să-ţi permiţi să iei orice jucător ai avea chef. Evident, cu excepţia celor de la Real Madrid, Barcelona şi Manchester United. Iar acest meci ne-a arătat că Manchester City e, măcar la nivel de mentalitate, o treaptă mai jos decît cele trei menţionate.

La cîte probleme avea, Mourinho trebuia să ia decizii. Şi le-a luat. Marcelo, Di Maria, Cristiano şi Higuain, jucătorii cei mai impulsivi şi cei mai puţin reflexivi din lotul său. Dar şi-a luat şi măsuri, cu triplul pivot în spatele lor. Nu mai era loc pentru Modrici şi Ozil, rolul lor era de a apărea în situaţie de urgenţă. Aşa cum s-a întîmplat.

Mourinho putea avea azi infinit mai multe probleme. Căci Real Madrid putea foarte bine să piardă. Ar fi fost nedrept, poate, dar nu ar fi fost prima dată cînd vedeam filmul ăsta. Real a cîştigat însă şi, pentru că fotbalul e o stare de spirit, Mourinho nu mai are nici o problemă, poate doar cu Ramos, al cărui exil pe bancă a arătat ca o culpabilizare.

E foarte probabil însă că Mancini are acum o problemă. De imagine cel puţin.