Paharul de “Clasico”

Real şi Barcelona au, fiecare, cîte o jumătate plină şi una goală după această dublă manşă din Supercupa Spaniei

A mai trecut un „Clasico”, prilej pentru toată lumea să remarce cît de global a devenit acest termen. Sîntem în […]

Real şi Barcelona au, fiecare, cîte o jumătate plină şi una goală după această dublă manşă din Supercupa Spaniei

A mai trecut un „Clasico”, prilej pentru toată lumea să remarce cît de global a devenit acest termen. Sîntem în august, lună de vacanţe, s-a jucat în Supercupa Spaniei, cel mai subţire trofeu dintre toate cele pe care şi le dispută cei doi coloşi, ora de start a fost imposibilă pentru multe colţuri ale lumii, însă întreaga planetă şi-a ţinut respiraţia pe parcursul celor 90 de minute. Cea mai bună dovadă, invazia de mesaje pe reţelele de socializare şi ratingurile televiziunilor. Real Madrid şi FC Barcelona au ajuns la un nivel de forţă atît de brutal încît orice alt eveniment trece în plan secund atunci cînd cele două se află faţă în faţă.

Pînă la a analiza cele întîmplate în dubla manşă un lucru merită remarcat. Faţa umană a acestor două jocuri. Calmul şi fair-playul au fost pe gazon şi în tur, şi în retur. Spre deosebire de anul trecut, cînd protagoniştii din teren şi de pe bănci s-au bătut, la propriu, lucrurile s-au schimbat. În primul rînd graţie performanţei obţinute de „naţionala” Spaniei, care a făcut ca prietenia dintre cei de la Real şi cei de la Barcelona să se întărească, dar şi datorită lui Jose Mourinho. Caracter puternic, impulsiv deseori, portughezul a fost obsedat să bată Barcelona, iar Supercupa din vara trecută a pregătit-o special, de unde şi frustrările generate de eşec. Acum, cu titlul de campion cîştigat, Mourinho e mult mai calm, căci obiectivul său principal în acest sezon e de departe Liga Campionilor.

Fotbalul e o stare de spirit

Există două jumătăţi ale paharului. Fiecare parte şi-o alege pe cea plină. Vorbim de suporteri, de fani, de cei care gîndesc în funcţie de rezultat. Unii se vor repezi să spună că Real şi-a sufocat rivalul în prima parte a meciului de miercuri, aşa cum n-a mai făcut-o niciodată, şi că raportul ocaziilor e net în favoarea campionilor. Ceilalţi vor găsi de cuviinţă să răspundă că în a doua repriză a returului o Barcelona în 10 a terorizat un „Bernabeu” îngrozit că un gol ar schimba totul, dar şi că în tur, pe „Camp Nou”, sufocaţi au fost madrilenii.

Partea goală a paharelor e aleasă doar de cei care înţeleg fenomenul dincolo de disputele la un pahar de bere. În primul rînd, fotbalul e o stare de spirit. În tur, la 3-1, Realul era în situaţia Barcelonei din prima repriză a returului, iar jucătorii lui Mourinho priveau îngroziţi la tabelă, numărînd minutele rămase. Atunci putea fi 4-1, dar s-a făcut 3-2, pe o eroare a lui Valdes, care la noi ar fi fost demonizat de finanţatorii care cred că banii înseamnă şi pricepere. Pe „Bernabeu”, la 2-0 şi cu un om în plus, catalanii aveau în minte roata vieţii care se întoarce inevitabil şi gîndeau că a venit momentul răzbunării madrilene pentru umilinţele trecute, acele 2-6 şi 5-0. A venit golul lui Messi, iar Barcelona s-a activat brusc şi, mai important, a reactivat senzaţia de teamă în neuronii adversarilor.

Fiecare cu sindromul său

Ambele echipe suferă, în acest moment, de un sindrom. Real suferă de „sindromul Messi”. Atît de multe daune le-a produs argentinianul încît, chiar şi în condiţiile de miercuri, madrilenii s-au temut. De el, dar şi de asocierea periculoasă, ce poate oricînd apărea, cu Xavi, Iniesta şi un Pedro renăscut. Aşa că au încercat să se protejeze, aglomerînd propria parcelă, astfel încît Messi să nu aibă spaţiile din care să-şi pornească sprinturile.

Barcelona suferă de „sindromul superiorităţii”. Catalanii încă se cred superiori madrilenilor, dar nu mai sînt. Real a crescut simţitor, fără să fie o echipă superioară în toate aspectele, astfel încît Barcelona ar trebui să-şi accepte noua poziţie. Barcelona nu mai are nevoie de elogii, are nevoie de o schimbare de atitudine. Nici Real nu are nevoie de elogii, chiar dacă Madridul e tot un zîmbet după această Supercupă, are nevoie de o confirmare a valorii sale. Şi are nevoie să nu-i mai fie teamă, acasă, în faţa unui rival în 10.

Pepe şi Tito

În final, două aspecte, poate mai greu de distins. La Barcelona ceva s-a schimbat parcă. Atîtea greşeli nu existau pe vremea lui Guardiola. Aici e semnul de întrebare pus în dreptul lui Tito Vilanova. Sigur, Valdes a mai greşit, chiar pe „Bernabeu”, dar a greşit la pase, niciodată nu s-a apucat să dribleze cît timp era Pep. Mascherano, Pique şi Busquets au făcut în cele 4 partide din acest sezon gafe cît pentru un campionat. 6 goluri încasate în 4 meciuri nu-i deloc un semn bun pentru Tito. Care, în altă ordine de idei, n-a avut deloc inspiraţia pe care o avea Guardiola în momentele grele, mai degrabă personalitatea, atunci cînd, accidentîndu-se la încălzire Alves, a ales să joace cu Adriano şi nu cu Montoya.

La Real, din ce în ce mai important devine Pepe. Mult mai energic şi mai sigur ca Albiol, mai puţin agresiv faţă de anii precedenţi, Pepe e punctul de referinţă al apărării, colaborarea sa cu Ramos transformîndu-i, uşor-uşor, în cel mai sigur cuplu de fundaşi centrali din lume. Şi în reinventarea lui Pepe stă schimbarea la faţă a Madridului.