Modrici, trecut şi viitor

Între „visez să joc la Barcelona” şi „sînt pregătit să joc contra Barcelonei şi să cîştig” e diferenţa dintre vis şi realitate în fotbalul adevărat

„Visez să joc la Barcelona. Aş da orice ca visul să devină realitate”. Aşa […]

Între „visez să joc la Barcelona” şi „sînt pregătit să joc contra Barcelonei şi să cîştig” e diferenţa dintre vis şi realitate în fotbalul adevărat

„Visez să joc la Barcelona. Aş da orice ca visul să devină realitate”. Aşa spunea Luka Modrici, în ianuarie lui 2008. Juca la Dinamo Zagreb, cariera sa era într-o efervescenţă ce anunţa progresul ulterior, iar el tocmai se întorsese dintr-o vacanţă petrecută în Barcelona. Era destul de puţin cunoscut aşa că a avut timp să viziteze în linişte oraşul, stadionul, muzeul, ca orice turist. Greu de spus ce l-a determinat să facă declaraţia de mai sus. Poate oraşul în sine, poate stadionul în sine, poate chiar echipa în sine, deşi traversa o perioadă de turbulenţe, erau săptămînile de agonie ale trupei lui Rijkaard şi Ronaldinho. Ori poate acea asemănare cu Johan Cruyff, fizică în primul rînd, care-l făcuse să poarte la Zagreb tricoul cu numărul 14.

Barcelona nu l-a luat atunci. Cu oferta de la Tottenham pe masă, Luka a aşteptat un mesaj dinspre Catalunya. Care n-a venit, poate şi pentru că Barcelona sau Real Madrid cumpără, în ziua de azi, foarte greu fotbalişti direct din zona de est ori balcanică a Europei. Chestiune de marketing, de imagine, asta apropo şi de  interesul Madridului faţă de Chiricheş. Cînd a semnat pentru Tottenham, a declarat: „A fost o ofertă de nerefuzat. Am aşteptat cît am putut un semn de la Barcelona, dar sînt profesionist şi trebuie să mă gîndesc la viitor”.

Viitorul l-a dus, 4 ani mai tîrziu, la Real Madrid. La noi, declaraţia de dragoste faţă de rivali ar fi fost speculată la maximum. La ei a fost amintită, în treacăt. Şi asta pentru că trecutul trebuie să rămînă acolo unde e, în trecut. Important e prezentul, cel mai important e viitorul. Nimeni la Madrid nu-şi face probleme că Modrici a fost, cîndva, fan al Barcelonei. Nimeni nu i-a cerut să jure pe steag că-şi va da viaţa pentru albul Realului – pfoa, ce expresie stupidă fix cînd se împlinesc 5 ani de la moartea lui Antonio Puerta!! – pentru că nimeni nu crede că Modrici nu va face orice ca Real să cîştige. De fapt, va face orice să cîştige el, în primul rînd, fiindcă dincolo de culorile unui club un fotbalist joacă, în primul şi în primul rînd, pentru el.

Odată şi odată trebuie să înţelegem şi noi că pentru un fotbalist cea mai importantă culoare e cea a banilor pe care-i cîştigă. Odată şi odată fanii trebuie să înceteze în a gîndi cu mintea lor pentru un fotbalist. A cărui carieră e scurtă şi trebuie să-i asigure tot restul vieţii. Exaltarea care există pe la noi nu ajută pe nimeni. La noi se gîndeşte numai extremist, în da şi nu, calea de mijloc nu există, d-aia şi sîntem unde sîntem. Îşi imaginează cineva un schimb de jucători între Dinamo şi Steaua, pe modelul Cassano-Pazzini între Milan şi Inter? Normal că nu, ce-ar zice fanii?

Modrici n-a fost luat de Mourinho ca o aroganţă pentru Barcelona. Aroganţe se fac la noi, la ei se fac mutări gîndite. Croatul îi asigură lui Mourinho un plus de opţiuni pe care nu le avea în lot, dar şi un plus de competenţă. Dacă vă uitaţi în urmă la jucătorii în jurul cărora Mourinho a construit jocul echipelor, veţi regăsi numele lui Deco, Lampard şi Sneijder. Toţi trei extrem de asemănători lui Modrici.