Despre emoţii, fotbal şi presă

 Spre deosebire de fotbalul din Liga 1, presa mă dezamăgește. Nu e deloc distractivă

Am intrat în presă în urmă cu vreo 6 ani și am rămas în ea pentru că îmi place fotbalul. L-am jucat la nivel de copii […]

 Spre deosebire de fotbalul din Liga 1, presa mă dezamăgește. Nu e deloc distractivă

Am intrat în presă în urmă cu vreo 6 ani și am rămas în ea pentru că îmi place fotbalul. L-am jucat la nivel de copii și juniori, apoi m-am asigurat că voi rămîne lîngă el toată viața, pregătindu-mă să urmez facultatea de kinetoterapie, meserie pe care urma s-o profesez după ce vîrsta m-ar fi urcat în tribune. Din păcate, mi-am fracturat mîna cu doar o lună înainte de proba eliminatorie, într-o sală în care se antrena lotul național feminin de gimnastică ritmică. Închipuiți-vă cît de penibil am fost! Am căzut de pe un fel de bîrnă, la o întoarcere de 360 de grade, executată în viteză şi aproape că am leşinat de durere. Mi-am ridicat mîna ruptă de pe podea cu cealaltă, în timp ce aproximativ 15 dive se uitau uşor speriate la mine, atrase fiind de zgomotul făcut în cadere. Le mulţumesc acum pentru că atunci mi-au alinat durerea produsă de o dublă fractură.

După o altă facultate urmată și la cîțiva ani de la acel nefericit eveniment, mi s-a oferit această neașteptată oportunitate, „selecționat” fiind de către Adi Georgescu și Augustin Roman pentru „MySport”, un proiect din care m-a scos Tolontan. „Te-ai gîndit să scrii?”, m-a întrebat, brusc, într-o zi. Cred că am zis DA, deși nu-mi aduc foarte bine aminte, pentru că eram în stare de șoc. Pe de o parte pentru că ştia cum mă cheamă, iar pe de alta pentru că îmi propunea să scriu comentarii. Inutil să va spun că vreun an am fost zen.

Ei bine, au trecut aproape şase ani, iar azi vă fac o confidență: sînt total dezamăgit. De ce? V-am spus, pentru că îmi place fotbalul și pentru că prin presă mă așteptam să trăiesc emoțiile lui, or, NU e așa! Nu l-am văzut pe Voiculescu intrînd într-o emisiune unde să-l demită în direct pe Tolontan, așa cum a făcut-o Ioan Niculae cu Stelea. Nu l-am auzit pe Sârbu făcîndu-l țăndări pe Ștucan, așa cum obișnuiește Becali cu jucătorii. Nici măcar domnul Ovidiu, de la care aveam mari speranțe, n-a umilit vreun coleg, spunîndu-i ce să scrie, așa cum am aflat de la Contra că făcea Iancu. El Lider Maximo își învăța antrenorii pînă și ce vitamine trebuie să ia titularii. De Vochin ce să zic, nu mă așteptam să nu bată vreun cititor, dar am constatat cu tristețe că n-are talentul lui MM.

Asta e, din păcate! Șase ani și nici o certitudine, doar întrebări. De ce nu se demit redactori-șefi pe bandă rulantă? De ce nu sînt umiliți jurnaliști de propriii patroni la TV?

Îmi pare rău că o spun, dar presa pe care eu mi-o imaginam nu e nici pe departe la fel cum e fotbalul pe care-l reflectă. Gazeta, spre exemplu, are prostul obicei ca an de an să strălucească în Champions League, alături de alte titluri de marcă, asa cum ați văzut recent la Olimpiadă. Nu-i normal,  care e legătura dintre ea și echipele noastre? De ce, Doamne, n-ai făcut într-un fel, să simt și eu emoțiile Ligii 1, ale fotbalului ăstuia tîmpit, pe care-l ador, ca și cînd nu l-aș fi părăsit niciodată?

Pentru că aici, la Gazetă, apropo, mai trăiesc o enormitate, care mă enervează cumplit. Sînt plătit corect și la timp, ce Doamne, iartă-mă!, de emoții să mai simt? 🙂