Avionul meu de la Londra

Da, sigur are şi China dramele ei, printre cei 396 de sportivi de la Olimpiadă. Dar eu aştept avionul în care medaliile nu contează. Cu el se întorc Alin, Roxana, Răzvan şi Ana-Maria. Ai mei şi-au pierdut primul părinte înainte […]

Da, sigur are şi China dramele ei, printre cei 396 de sportivi de la Olimpiadă. Dar eu aştept avionul în care medaliile nu contează. Cu el se întorc Alin, Roxana, Răzvan şi Ana-Maria. Ai mei şi-au pierdut primul părinte înainte să aibă primul copil

Nu există vară fără sfîrşit, ploaia nu cade niciodată la fel pentru toţi. Iar felurile noastre de a fi îndureraţi şi glorioşi se unesc la capătul arşiţei şi la începutul întoarcerii acasă.

De la Olimpiadă vine Alin, ochelaristul teribil, cel mai fascinant personaj al delegaţiei noastre. În ziua cînd împlinea 23 de ani, tatăl lui a murit. În avionul spre Bucureşti e şi Răzvan, băiatul care a plîns ani la rînd pe podiumul competiţiilor la haltere: tata a murit cînd el avea doar 3 ani. Pe stînga, lîngă hubloul prin care vezi Canalul Mînecii, e Roxana. Cea mai frumoasă halterofilă a crescut fără tată. Cu un ziar pe genunchi e Ana-Maria: a vrut aurul, ca să astupe moartea părintelui. Naivele noastre revanşe inutile. Ale noastre, cei care ne-am ascuţit tinereţea în ritmul în care creşte iarba pe o ridicătură rotunjită de ţărînă.

Nu putem să dăm vina pe coincidenţe. Noi sîntem patria lor şi trăim prin ele. Şi nu, n-or să vină toţi în acelaşi avion. Grupul acesta pestriţ, înfrăţit de cearcăn şi „tricolor”.

„Ne vom rupe definitiv de ţările care contează în sport”, avertizează preşedintele COSR. Aş spune că ne-am rupt deja de unele sporturi. Nu existăm la baschet sau volei: ai nevoie de sisteme competiţionale productive, strategii ample de dezvoltare la juniori, adică muncă, bani şi idei. Am regresat la canotaj, kaiac-canoe şi nici la gimnastică nu-i roz. Adică unde infrastructura te mănîncă, bazele de pregătire şi antrenamentele stratificate inteligent fie te îngroapă, fie apasă play cînd e vorba de imn la Olimpiadă.

Performanţele României la Londra, medaliate sau nu, sînt majoritatea victorii singulare. Bătălii de nebun, purtate în anii unor copilării şi tinereţi care miros a amoniac şi a lumînare şi a singurătate de apartament sărac. Vin din sporturi unde nu ştii de unde pînă unde se întinde talentul. Dar în care nu exişti fără muncă repetitivă, de îndobitocit, de copil suferind care se agaţă cu dinţii de haltera aia rece, de mînerul spadei, de ţinta îngustă cît gîndul că nu l-ai visat, că era chiar tata la uşă.

Da, sigur are şi China dramele ei, printre cei 396 de sportivi de la Londra. Dar eu aştept avionul acesta. Avem hărţi comune în gînd, cu poteci bătute obsesiv spre ridicăturile acelea rotunjite. Şi răbdări cumpărate cu minciuni, şi piedici zidite cu zori în care ţigara s-a stins de o mie de ori singură. Avionul cu ai mei, care şi-au pierdut primul părinte înainte să aibă primul copil.

Pentru că sportul i-a înţelepţit spre bucuria noastră. Pentru că am voie să-i simt ai mei şi aşa îi simt. Pentru că tata e totdeauna tata.