Secunda olimpică 2012

Poate că nu banii sînt cel mai mare pericol pentru sport, poate nu lipsa lor sau visul îmbogăţirii. Ci timpul care nu mai e parametru, ci o blestemăţie în jurul căreia zburdă medalii şi idei de marketing

Andreea Chiţu a […]

Poate că nu banii sînt cel mai mare pericol pentru sport, poate nu lipsa lor sau visul îmbogăţirii. Ci timpul care nu mai e parametru, ci o blestemăţie în jurul căreia zburdă medalii şi idei de marketing

Andreea Chiţu a ratat aurul la judo în ultima secundă. S-a năpustit fără precauţie ori a aşteptat cu prea puţină încredere, explică specialiştii. Cert e că mai era o amărîtă curgere de vreme. Timpul românesc 2012 s-a contractat şi-am invocat ghinionul, tactica greşită, dar în minte asta va rămîne: secunda olimpică, egală cu aceea în care primim restul la pîine, trîntim uşa liftului sau terminăm de rostit cuvîntul care răneşte.

Mai apoi, secunda olimpică a ieşit de sub fîlfîirea tricolorului: coreeanca Shin A Lam a pierdut la scrimă după o secundă care s-a dilatat urieşeşte, răsturnînd firea sportului, bojocii cronometrelor sofisticate şi logica noastră de apartament. Shin A Lam, ce nume cu muzică de ţinut minte!, a plîns mult şi degeaba. Timpul olimpic 2012, secunda, i-a scos din minte tot ce ştia din budism şi confucianism.

La haltere, Răzvan Martin a smuls, a ridicat, s-a chircit şi s-a eliberat. A luat bronzul. Indonezianul care a luat argintul şi-a sfîrtecat locul pe podium din orele largi ale arhipelagului natal: o secundă întreagă, una parcă mai amplă şi mai zdruncinată decît oricînd, a balansat halterele deasupra capului cu genunchii tremurînd precum casele mici din paie după un cutremur la Jakarta. Secunda aceea şi-a încordat orgoliul de secundă olimpică 2012 şi a trecut, în cele din urmă.

Pentru Alin Moldoveanu, pentru toată nebunia asta precisă şi haotică în acelaşi timp care e tirul, secundele au echivalenţă în minimilimetri. O unitate de măsură nouă, la jumătatea dintre distanţă, timp şi atingerea buzelor de puşcă. Secunda olimpică 2012 nici nu l-a bîntuit şi nici nu cred că l-a binecuvîntat. Să tragi cu puşca, fie ea şi cu aer comprimat şi într-un spaţiu botezat Royal Artillery Barracks, înseamnă să crezi că nu mai e vreme. Că între tine şi ţintă cale de întoarcere nu mai e.

Nu înţeleg multe lucruri din cele pe care nu le înţelegeam, dar pe care nădăjduiam, în stupizenia rotirii cotidiene, că le voi pricepe în sportul acesta. Sportul 2012, în care o judoka arabă amestecă prin intermediul cîtorva fire de păr religia, politica şi procedeul waza-ari, nu mă mai are. La badminton, în proba de dublu, chinezoaicele şi indoneziencele au fost descalificate pentru un blat ruşinos. Dar peste toate, secunda asta olimpică 2012. Aproape că nu mai ai curaj să spui: „Aşteaptă puţin”.