Olimpiada lui Mitică

În ultima vreme n-am mai avut pentru care român să sufăr cînd pierde în sport

Începe Liga 1 şi cred că cel puţin zece echipe se vor lupta să nu retrogradeze. Pe lîngă nou-promovate, Braşov, Chiajna şi U Cluj sînt […]

În ultima vreme n-am mai avut pentru care român să sufăr cînd pierde în sport

Începe Liga 1 şi cred că cel puţin zece echipe se vor lupta să nu retrogradeze. Pe lîngă nou-promovate, Braşov, Chiajna şi U Cluj sînt ca după o pustiire hapsînă, Ceahlăul nu pare să poată mai mult, Oţelul e în vertij, iar Gaz Metan nu plusează. Să obţii titlul în conjunctura asta e mai mult probă de orgoliu faţă de rivale şi patronii lor, nicidecum finalitate concretă a unei competiţii reale şi interesante.

Olimpiada începe la o săptămînă după inaugurarea sezonului, cu un Pandurii – U Cluj ce se anunţă teribil de plat, programat în arşiţă şi la care se vor sparge, cel mai probabil, maximum zece pungi cu seminţe în tribune. Jocurile Olimpice au darul să acopere, prin ce-a mai rămas din aura lor, exact porţiunea de greaţă, balamuc şi mize de liliput cu care ne umple rutina Liga lui Mitică.

Nu mă dau în vînt după scrimă, nu urmăresc prea des atletism, îmi pare imposibil să fii fan al tirului şi parcă nici pentru înot sincron nu mi-aş rupe o amiază de august. Puturos sau ignorant, oricum aţi zice, vreau Olimpiada asta drept tratament. Pentru că spală, complică şi epurează în acelaşi timp retina, suflul de suporter, condeiul. Are cifre, lacrimi, muşchi şi medalii. Poate nu-i mai pură decît Liga 1, dar sigur e mai misterioasă. Eu îi spun Olimpiadei femeie în haine de muştar şi trudă preschimbată în superbie de puştoaică, una care ajunge greu şi pleacă iute, fluturînd părul între două staţii de tramvai bucureştean, soios şi plin. În faţa ei, în timp cu ea, Liga 1 e o statornică decrepită, rotindu-l pe Badea de la Cluj la Braşov, pe Şumudică la mandatul numărul 12 în doar 7 ani de antrenorat. O fiinţă meschin de tută, care îi duce gunoiul lui Mircea Sandu şi-i freacă pantofii lui Mitică.

În ultima vreme n-am mai avut pentru care român să sufăr cînd pierde în sport. Dar Olimpiada mă poate zdruncina, îi confer magia asta: mă predau „naţionalei” de polo, gimnastelor cu măiestrie de zigurat şi zborului ştrangulat al ciocanului Biancăi Perie.

Aş fi vrut un tratament: o lună doar Olimpiadă, nimic din Liga 1. După care să mă întorc brusc spre Haţegan, Gloria Bistriţa, Chipciu şi Bonetti. Să notez cu acribie efectele secundare după hibridul „Olimpiada lui Mitică”. Eventual să mă mir că mi-a fost foame şi dor de fotbalul nostru. Că n-or dura derbedeii mai mult decît legendele şi n-o ţine furăciunea mai mult decît minunea, cum spunea Adrian Păunescu.