Frumoasa amintire a lacrimilor

Pe 10 iulie 1994, fotbalul românesc escalada Everestul. Lacrimile acelui eşec sînt cea mai mare victorie a celor 18 ani care au trecut.

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. […]

Pe 10 iulie 1994, fotbalul românesc escalada Everestul. Lacrimile acelui eşec sînt cea mai mare victorie a celor 18 ani care au trecut.

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. De a-şi aminti. De a răscoli prin sertarele memoriei, spre a redescoperi momente ale vieţii, momente trăite, nu visate, căci visele reprezintă o cu totul altă caracteristică.

Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sînt ale tale, doar ale tale. Sînt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.

10 iulie e o zi ca oricare alta. 10 iulie 1994 e o zi unică. Ziua în care am fost invitaţi, fotbalistic vorbind, la cea mai frumoasă petrecere pe care acest sport ne-a oferit-o. Am trăit din toate cîte puţin. Am stat la masă cu agonia, am dansat cu extazul, ne-am revăzut cu agonia, apoi iar cu extazul, pentru ca agonia să facă loc, într-un tîrziu, unui sentiment pe care nu l-am fi dorit cu noi la aceeaşi masă: tristeţea.

Pe 10 iulie 1994 am jucat cu Suedia, la San Francisco. Miza era un loc în paradis, adică, din nou fotbalistic vorbind, în semifinale, o confruntare cu Brazilia, ca o destinaţie de vis pentru o echipă ce navigase la acel turneu final într-un ocean de elogii. Era ultimul „sfert”, era 10 şi jumătate noaptea, aflasem deja că Bulgaria vecină bătuse Germania şi se bucura pentru semifinala cu Italia ce urma să vină. Ne aşteptam rîndul la coada bucuriei stradale, deşi semnele cereşti, care nu-s niciodată întîmplătoare, ar fi trebuit să ne reducă din optimism. Ploua la Bucureşti la ora meciului, destul de puţin obişnuit în luna lui Cuptor.

N-are nici un rost să întoarcem cuţitul amintirilor în rana regretelor. Am pierdut acel meci şi acea şansă. Ploaia nu s-a oprit decît spre ziuă la Bucureşti, lumea a ieşit totuşi în stradă, în tăcere, iar picăturile de ploaie se confundau cu lacrimi, pe obrajii multora. Lacrimile de la San Francisco au ajuns repede în România, căci, da, multă lume a plîns atunci, atît de mare a fost tristeţea încît semifinalele şi finala parcă nici n-au mai contat. Am plîns alături de Răducioiu, de Dan Petrescu, de Belo, de Ilie, de Hagi şi de ceilalţi. I-am urît în noaptea aia pe Anderson şi Ravelli, dar şi pe Prunea, nemeritat transformat în groparul viselor noastre, nemeritat căci greşeala e permisă oricui, iar dacă victoriile sînt meritul echipei, la fel şi înfrîngerile trebuie să fie ale tuturor.

Au trecut 18 ani. Dacă s-ar fi născut atunci, în noaptea aia ploioasă, fotbalul nostru ar fi la maturitate. Să zicem că şi-ar da bacalaureatul, că tot e un subiect la modă. Şi l-ar pica, evident, pentru că părinţii lui n-au avut grijă de acel copil frumos, născut din lacrimi, tristeţe, dar şi mîndrie, mîndria de a fi pe locul 5 într-o ierarhie mondială. Şi-au bătut joc de el, l-au folosit ca să-şi umple buzunarele, ba l-au şi violat cînd a fost cazul, apoi l-au lăsat baltă, ca să fie înfiat de finanţatori fără scrupule, prea plini de ei înşişi, prea ocupaţi să apară la televizor şi să bată cîmpii decît să-i facă o educaţie sănătoasă.
Acel copil e ca mulţi copii de azi, rod al unei societăţi bolnave, fruct al unui copac neudat la timp, ponegrit cu substanţe interzise şi apoi vopsit cu minciuni.

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman e capacitatea de a visa. De a-şi imagina cum ar fi fost dacă în sertarele memoriei nu am găsi decît amintiri frumoase.

Lacrimile acelei seri de 10 iulie sînt totuşi o amintire frumoasă. Să plîngi nu-i o ruşine, chiar şi bărbaţii plîng, nu-i aşa?! Să plîngi că ai ratat Everestul e una, să te plîngi că n-ai ocazia să plîngi e cu totul altceva.