Fotbalul care îi uneşte

Spaniolii au cîştigat din nou pentru că au ştiut să treacă peste tot ceea ce-i desparte

Spania e o ţară tare ciudată. Divizată în 17 comunităţi autonome, cărora Constituţia din 1978, cea de după moartea lui Franco, le-a recunoscut […]

Spaniolii au cîştigat din nou pentru că au ştiut să treacă peste tot ceea ce-i desparte

Spania e o ţară tare ciudată. Divizată în 17 comunităţi autonome, cărora Constituţia din 1978, cea de după moartea lui Franco, le-a recunoscut şi garantat, chiar de la articolul 2, drepturile, Spania e un amestec de legi, sărbători, dialecte, tradiţii. Extrem de împărţiţi ca naţiune, cu intenţii mai mult sau mai puţin separatiste, spaniolii au două puncte care-i unesc: fotbalul şi „El Corte Ingles”.

Cine a fost în Spania, fie măcar pentru cîteva ore, ştie ce înseamnă „El Corte Ingles” pentru ei. Dar şi fotbalul. Primera Division e întrecerea care nu ţine cont nici de dialecte, nici de cultură, nici de tradiţii şi care, plecînd de la rivalităţi, a dat naştere unei echipe naţionale ce domină fotbalul mondial.

Cum a fost posibil acest lucru ţine, poate, de miracol, dar în special de naşterea unei generaţii absolut fabuloase. Timp de decenii, rezultatele sub aşteptări ale Spaniei erau puse pe seama slabului angajament al celor ce veneau la prima reprezentativă din diverse colţuri ale teritoriului şi pe seama debilităţii psihice a unei selecţionate ce acţiona ca reflex al slabei unităţi a unei ţări divizate, în care conceptul „espanol” era şi bizar şi controversat. În Spania, cuvîntul „ţară” era şi este perceput mai degrabă la nivel local decît naţional, Madridul era şi este o capitală doar pentru unii, în vreme ce Barcelona şi Bilbao erau şi sînt simboluri ale unei lupte. O luptă mai degrabă împotriva trecutului, a unei istorii relativ recente, pe care toţi spaniolii, nu doar catalanii şi bascii, o vor uitată, o luptă ce continuă dintr-un soi de inerţie e vremurilor.

Vremuri care s-au schimbat, căci graniţele au dispărut deja între ţări, iar fotbalul a intrat în hora acestor schimbări. Din 2008 încoace, din Andalucia pînă în Galicia, trecînd prin Bilbao, Barcelona şi insulele din Mediterană şi Atlantic, lumea iese pe străzi pentru a sărbători triumful unei echipe ce a dat primul exemplu de unitate.

Dincolo de fotbal, de stilul de joc, de tiki-taka, marele merit al lui Vicente del Bosque stă în asigurarea acestei unităţi. Triumful naţionalei a uzurpat toate rivalităţile existente şi amplificate artificial în ultima vreme. Timp de o lună, n-a mai fost vorba de Madrid vs Barcelona, ci de Madrid plus Barcelona, n-au existat dezbateri de genul Pique sau Ramos, ci Pique şi Ramos, probabil cel mai bun cuplu de fundaşi centrali al momentului, de genul Xabi Alonso sau Busquets, ci Xabi Alonso şi Busquets, în acel dublu pivot de la mijlocul terenului, atît de criticat în presă, şi în 2012, dar şi în 2010, dar în care Del Bosque a crezut întotdeauna şi n-a cedat în faţa nimănui.

Dacă-i veţi întreba pe spanioli cînd a început totul, nu vor şti să răspundă. E explicabil. Euforia succesului te face să uiţi cum ai ajuns la el. Iar pentru ei, zău că nu contează. Important e că a început, că perpetua criză de nervi a fost înlocuită de obişnuinţa succesului. Spania are acum o identitate fotbalistică şi asta e tot ceea ce contează acolo. Pentru cei din afară însă, inclusiv pentru noi, ar trebui să fie un exemplu. Atunci cînd laşi deoparte orgoliile şi-i pui energia, talentul, forţele în sprijinul unui obiectiv comun, victoriile vor veni.

Secretul transformării Spaniei
Ca să cîştigi în sport trebuie mai întîi să-l practici

Cum a devenit Spania cea mai importantă putere sportivă a Europei

Victoria Spaniei la Euro 2012 confirmă supremaţia acestei ţări în materie de sport. Practic, în acest moment, nu există sport de echipă la care Spania să nu fie implicată, fie cu statutul de mare putere, fie cu cel de pretendentă la acest statut. Fotbal, baschet, handbal, tenis, auto şi motociclism, sporturi de echipă şi individuale, oriunde te uiţi peste clasamente găseşti un spaniol.

N-a fost mereu aşa. Acum vreo 35 de ani, spaniolii erau departe de ceea ce se numeşte o naţiune sportivă.

Înapoi în timp: 1978
Pentru a găsi explicaţiile acestei creşteri uluitoare e de ajuns să ne întoarcem la anul 1978. Atunci, la 3 ani după moartea lui Franco şi trecerea la monarhie, noua Constituţie intrată în vigoare prevedea, şi prevede şi acum, la articolul 43, aliniatul 3, că „educaţia fizică şi sportul trebuie încurajate şi promovate”.

9 centimetri e creşterea mediei de înălţime a spaniolilor în ultimii 30 de ani

Cifra de mai sus pare neverosimilă. Dar e purul adevăr. Calculele încep aşadar în 1978, timp suficient pentru implementarea măsurilor, pentru construirea infrastructurii şi dezvoltarea locurilor în care se poate face sport de masă. Un al doilea capitol se deschide cu Jocurile Olimpice din 1992, de la Barcelona, considerate mult timp cele mai reuşite din istorie, întrecute doar de ediţia de la Beijing. Olimpiada pe care întreaga Spanie a pregătit-o şi abordat-o cu un entuziasm enorm a reprezentat un impuls decisiv pentru tineret. (Vezi un documentar realizat la 20 de ani de la JO 1992)

Terenuri, săli, bazine…
Încurajaţi de mediatizarea evenimentului şi de performanţele obţinute de conaţionalii lor, copiii spanioli s-au apucat şi mai mult de sport. Au avut unde, terenurile, sălile, bazinele şi parcurile fiind de atunci construite în cea mai mică aşezare, au avut cu ce, Spania fiind pe atunci ţara din Uniunea Europeană cu cea mai mare creştere economică. Dincolo de toate însă, au vrut.

„Pe vremea mea, ca să faci performanţă, trebuia să mergi la Barcelona să te antrenezi. Era singurul loc din Spania în care găseai de toate. Azi, numai cine nu vrea nu face sport”. Federico Martin Bahamontes, ciclist, cîştigător al Turului Franţei în 1959

„Democraţia ne-a salvat”
Alfredo Relano, directorul cotidianului „AS”, face parte dintre acei ziarişti care au văzut şi vremurile de dinainte şi are explicaţiile sale: „Trecerea la democraţie a salvat sportul, pentru că pe vremea lui Franco nu era prea bine văzut, fiind considerat un mod de distracţie a celor puţin inteligenţi. Am crescut din punct de vedere economic, am început să avem alimentaţia corespunzătoare, am început să facem cu toţii sport, iar astăzi, schimbările se observă mergînd pe stradă”.

Modelele din fruntea ţării
Spaniolii au avut de unde să înveţe. Familia regală spaniolă nu e doar admiratoare a sportului. Moştenitorul tronului, prinţul Felipe, a fost component al lotului olimpic de yachting al Spaniei la Olimpiada din 1992. Infanta Cristina, fata cea mică a Regelui Juan Carlos şi a Reginei Sofia, s-a măritat în 1997 cu handbalistul Inaki Urdangarin, de la FC Barcelona, campion mondial şi participant la 3 Olimpiade. Iar imaginile cu Regele Juan Carlos schiind, făcînd yachting, înotînd, dincolo de cele cu întreaga familie regală sprijinind sportivii spanioli angrenaţi în diverse competiţii, fac înconjurul Spaniei.

Concluzia ar fi una singură: ca să cîştigi în sport trebuie mai întîi să-l practici!