Un Balon pentru Iker

Spania a cîştigat pentru că a avut în Italia un adversar de mare nivel, ce i-a impus autodepăşirea, dar şi pentru că în poartă îl are pe Casillas.

„Cînd joc cu albele, cîştig pentru că joc cu albele. Cînd joc […]

Spania a cîştigat pentru că a avut în Italia un adversar de mare nivel, ce i-a impus autodepăşirea, dar şi pentru că în poartă îl are pe Casillas.

„Cînd joc cu albele, cîştig pentru că joc cu albele. Cînd joc cu negrele, cîştig pentru că sînt Kasparov”. Această frază, aparţinînd legendarului şahist, se poate foarte lesne muta pe tărîmul fotbalului, către noua şi vechea campioană europeană, în acelaşi timp şi campioană mondială. Şi ar suna cam aşa: cînd jucăm bine, cîştigăm pentru că jucăm bine. Cînd jucăm prost, cîştigăm pentru că sîntem Spania”.

Nu-s multe de spus despre această finală. Şi ar fi bine, aşa cum a făcut-o chiar Vicente Del Bosque la conferinţa de presă, să începem cu învinşii. Care merită toate laudele. Italia a făcut un European memorabil şi a jucat imperial finala, cît timp a fost egalitate numerică. Pe undeva, aici a pierdut Prandelli, poate cel mai bun tactician dintre antrenorii turneului final. S-a crezut capabil să bată Spania jucînd ca Spania. Avea motive să creadă totuşi, privind în urmă la toate meciurile jucate de „squadra azzurra” la acest European. Italia a căutat mingea din prima secundă. A şi avut-o, căci e prima dată în ultimii ani cînd Spania e condusă, la pauză, la posesie. A cedat-o doar în inferioritate numerică, cînd, de fapt, a cedat definitiv şi lupta.
Italia a pierdut pentru că acest joc de posesie are nevoie de mult, foarte mult exerciţiu. Exerciţiu pe care Spania, de exemplu, îl are. Cînd Spania are posesia, nu se descoperă aproape niciodată. În schimb, Italia a făcut-o.

Aici intervine în ecuaţie Vicente Del Bosque. Care a intuit totul. A intuit ce va face Prandelli şi cum va juca Italia. Şi a mutat la rîndu-i. Cu Fabregas în poziţie de 9 pur, nu de 9 fals ca în primul meci, căutînd spaţiile, nu asocierea, căutînd culoare, nu combinaţii. Aşa s-a născut primul gol, cu Fabregas demarcîndu-se în cel mai pur stil David Villa, dar şi al doilea, cu Fabregas cîştigînd mingea după o degajare a lui Casillas. A doua mutare, la fel de genială: Xavi scos de lîngă Busquets şi Xabi Alonso şi mutat cumva în rolul lui Pirlo, între liniile italienilor, vizînd superioritatea poziţională. Şi căutînd, cu privirea unui tigru ce-şi urmăreşte prada, spaţiile, culoarele. Aşa s-au născut două goluri. Celelalte două au plecat din piciorul altui magician, Andres Iniesta.

Filiera Xavi-Iniesta
Am amintit de Xavi şi Iniesta. Iată parcursul lor din 2006 încoace: Ligă, semifinală de Ligă, European, Ligă, semifinală de Ligă, Mondial, Ligă, semifinală de Ligă, European. Plus vreo două Supercupe şi Mondiale ale cluburilor. Xavi a fost omul Europeanului din 2008, Iniesta cel al ediţiei din acest an. Ei sînt cei doi dirijori tăcuţi ai unor coruri excepţionale: Spania şi Barcelona. Ei sînt oamenii care fabrică Baloane de Aur dar care, probabil, nu le vor cîştiga niciodată.

San Iker
Şi pentru că a venit vorba de Balonul de Aur. La Iker Casillas nu s-a gîndit nimeni pînă acum. Toate performanţele Spaniei pleacă de la mîinile sale de aur. Dacă nu era el în 2008, la penaltyurile de departajare contra Italiei, poate că super-Spania de azi nu se năştea. Dacă nu era el în 2010, cu Paraguay în „optimi” şi cu Olanda în finală, poate că steluţa de pe tricourile spaniolilor nu apărea. Dacă nu era el la acest Euro, la penaltyurile contra Portugaliei şi în finala cu Italia, poate că nu vorbeam de cea mai bună echipă naţională din istoria fotbalului european.

Probabil că Iker Casillas nici măcar nu se gîndeşte la Balonul de Aur. Ar trebui, poate, s-o facă alţii. Pentru Iker e suficient să-şi vadă colegii în acţiune, bucurîndu-se de unul singur după reuşitele lor, pentru că asta e soarta unui portar. O soartă vulgară poate, mai ales pentru Casillas, tocmai cel care vulgarizează cuvîntul imposibil. Pentru Iker e suficient să fie „San Iker”.