Cum să îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti

La 33 de ani, Andrea Pirlo şi-a condus „squadra azzurra” către încă o semifinală.

E un clişeu care ne preocupă pe toţi: cum îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti. Chiar dacă momentul e îndepărtat, tot am vrea să ştim cum e, ce senzaţii […]

La 33 de ani, Andrea Pirlo şi-a condus „squadra azzurra” către încă o semifinală.

E un clişeu care ne preocupă pe toţi: cum îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti. Chiar dacă momentul e îndepărtat, tot am vrea să ştim cum e, ce senzaţii există, în ce fel e privită viaţa. Poate avea două înţelesuri. Poate fi o întrebare: cum îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti? Sau poate fi o constatare: e foarte important CUM îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti.

Cînd îmbătrîneşte un fotbalist? Iată încă o dilemă. La 33 de ani se poate spune despre un fotbalist că e bătrîn? De cele mai multe ori se comite această eroare.

Andrea Pirlo are 33 ani.

Andrea Pirlo nu este bătrîn. Este un bărbat cu experienţă, care a văzut multe, care a făcut multe, care a trăit multe, care ştie multe. Nu e nici măcar un fotbalist bătrîn. Este fotbalistul pe care nu-l mai interesează laudele din tribune, pe care nu-l mai înrăiesc criticile din ziare, pe care nu-l mai orbeşte orgoliul vreunui coechipier, pe care nu-l mai enervează o greşeală de arbitraj.

La 33 de ani, Andrea Pirlo e cel care ştie. Ştie cînd să paseze, cum să paseze, cînd să alerge, cum să alerge, cînd să respire, cum să respire, cînd să se odihnească şi cum să se odihnească jucînd. Ştie că un coleg este cea mai importantă armă pentru atingerea obiectivului comun şi niciodată un rival în goana spre glorie. Şi ştie că trebuie să-i paseze, cînd situaţia o impune. Din prima, din două atingeri, cu capul, cu pieptul, cu orice, numai pasa să fie bună.

La 33 de ani, cu o impresionantă sumă de trofee în spate, Andrea Pirlo mai ştie ceva. Mai ştie că trebuie să le arate colegilor că niciodată nimic nu e pierdut, cît mai ai o şansă a te scufunda în anxietate nu-i deloc profitabil. Cum altfel se poate explica decizia de a bate astfel un penalty, atunci cînd Italia era deja la minus unu? Decît aşa, ca un mesaj, poate subliminal, către ai lui şi către adversar.

La 33 de ani, Andrea Pirlo trăieşte doar prezentul. Nu mai crede în promisiuni, pentru că nimeni n-ar avea ce să-i mai promită. Nu mai aşteaptă un buchet de elogii, pentru că şi-a plantat propria grădină. Pentru el, viitorul nu contează, iar trecutul e doar un tablou generator de linişte interioară. Un om liniştit are în minte toate soluţiile. Un om liniştit îşi acceptă căderile cu ochii largi deschişi şi de aceea poate, la un moment dat, să şi rişte.

La 32 de ani, în vara trecută, Pirlo a fost considerat prea bătrîn de cei de la Milan, care nu l-au văzut capabil să înceapă o nouă bătălie. Şansa lui a fost că în Italia trecerea de la un club mare la alt club mare nu-i văzută ca o trădare, ca o mişcare împotriva naturii. Şansa lui s-a dovedit a Italiei.

În 2006, cînd a luat Mondialul, Pirlo a fost acelaşi erou tăcut, care, neieşind în evidenţă cu declaraţii pompoase şi reclame bănoase, n-a fost văzut de lume. Astfel că atunci, Balonul de Aur era cîştigat de Cannavaro. E posibil ca şi anul ăsta să fie la fel, într-o lume a fotbalului unde rezultatul e mai important. Duminică seară, Pirlo a mai urcat o treaptă pe „scăriţa” către gloria eternă.

Şi iată şi răspunsul: AŞA trebuie să îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti.