Noi şi Euro. Euro fără noi

Cum ar fi arătat România la acest European? Poate bine, poate rău. Din păcate, n-avem cum să aflăm

A fost şi o zi de pauză la Campionatul European. Bun prilej de analize, de discuţii eliberate de presiunea meciului abia […]

Cum ar fi arătat România la acest European? Poate bine, poate rău. Din păcate, n-avem cum să aflăm

A fost şi o zi de pauză la Campionatul European. Bun prilej de analize, de discuţii eliberate de presiunea meciului abia jucat sau ce urma să se joace. Cine a fost cel mai bun, cine n-a fost cel mai bun, cine a fost surpriza, cine a produs surpriza neplăcută. Plus o idee care ne bîntuie: oare cum ar fi arătat România la acest turneu final?

Din păcate, în ultimul timp, asta e tot ce ne-a mai rămas, din punct de vedere fotbalistic. Să ne imaginăm. Să-l trezim din somn pe „dacă”, să-l reactivăm pe „parcă”. Şi să-l repunem în drepturi pe „poate”. Şi să ronţăim, la o bere, iluziile.
E posibil ca România să fi putut arăta mai bine decît Irlanda. E posibil să fi fost în stare de o surpriză gen Grecia. E posibil să fi făcut chiar mai multe puncte ca Olanda, într-o grupă a morţii. Cum de altfel s-a şi întîmplat acum 4 ani. Problema nu e ce ar fi putut şi ce n-ar fi putut. Problema e cum să facem să aflăm lucrul ăsta.

Cineva îmi spune că România a păcălit fotbalul la Euro 2008. Şi că a arătat jalnic. N-aş fi chiar atît de sever. A fost totuşi o grupă „a morţii”, în care, cu campioana mondială, cu vicecampioana mondială şi cu Olanda, care nu e oricine în fotbal, am făcut două puncte şi am stat într-un penalty să ne calificăm în „sferturi”. De acord, n-am jucat cel mai estetic fotbal, de acord, n-am atacat, de acord, n-am prea tras la poartă, de acord, n-am dat gol decît din întîmplare. De acord cu toate. Dar trebuie să fim de acord că nici nu mai reprezentăm mare lucru în fotbalul de azi. Dacă am reprezentat odată ceva, a fost graţie unei generaţii de excepţie, a unor conjuncturi, a şansei care ne-a ocrotit şi a lui Hagi. Pe care nu-l mai avem, la fel cum şi şansa a început să ne ocolească, la fel cum şi conjuncturile au început să ne fie defavorabile. Nu sîntem o mare putere în fotbal, nu sîntem nici măcar o mică putere în fotbal şi ar trebui să ne asumăm acest adevăr. O calificare la un turneu final ar trebui privită ca un mare premiu, nu ca o obligaţie de serviciu, aşa cum e pentru Spania, Germania, Franţa, Italia şi celelalte. Dacă irlandezii au putut să se bucure şi să cînte pentru echipa lor, la finalul a trei partide în care au dat un gol şi au încasat 9, au făcut-o pentru că-şi dau seama cine sînt în fotbal şi ce aşteptări trebuie să aibă.

Aşadar, să ne întoarcem la ideea care ne bîntuie! Şi la problemă. Cum să facem să aflăm cum ne-am descurca la turneele finale? Eventual calificîndu-ne, nu-i aşa?! Uşor de zis, cam greu de făcut. De ani de zile noi reconstruim „naţionala”, dar oare o facem cum trebuie? Dacă la 18 ani se întîmplă ce se întîmplă, ce să ne mai mirăm că la prima reprezentativă concursurile se fac pe numărul de sticle învinse, jucătorii de primă mînă se bat pe holuri cu diverşi indivizi, în camere alăturate sînt cazate gonflabile cu suflet, ca să le asigure inspiraţia, iar asistenţii selecţionerului au rol de paznici pe etaje, să nu fugă starurile în miez de noapte la primul stabiliment cu tejghea ce le pică în faţa ochilor! Toate astea în timp ce suspendarea juniorilor băutori de bere e privită ca o mare nedreptate. Ei bine, şi d-aia stăm acasă şi ne uităm la televizor!

Iar şeful fotbalului intern ne spune că acest European a fost chiar slab! Şi totuşi, cum naiba să facem să prindem şi noi un turneu d-ăsta slab? Nu de alta, dar măcar să arătăm că noi nu sîntem foarte slabi, dacă între slabi nu ne regăsim!