Cum ar fi?

Hai, zîmbeşte şi nu-ţi pierde speranţa, e singura noastră şansă să trăim acea zi!

15 octombrie 2013. România întîlneşte Estonia pe „Naţional Arena” în ultimul meci din preliminariile pentru mondial. Stadionul e plin, televiziunile transmit în direct de la nivelul […]

Hai, zîmbeşte şi nu-ţi pierde speranţa, e singura noastră şansă să trăim acea zi!

15 octombrie 2013. România întîlneşte Estonia pe „Naţional Arena” în ultimul meci din preliminariile pentru mondial. Stadionul e plin, televiziunile transmit în direct de la nivelul gazonului, fularele sînt la gît, steagurile în aer, iar lui i se scandează numele cu forţă.

„Lăsaţi plăcuţele jos pentru coregrafie”, tună vocea crainicului în boxe şi toţi cei aflaţi în tribuna a doua le mai strîng în braţe o dată, apoi le aşază pe scaun, cuminţi. Băieţii au promis că azi se vor bate, aşa că meciul începe cu ei atacînd furibund. Estonienii se clatină serios. Mutu trimite cu efect, dar offf, e prea sus, iar Marica nu ajunge la timp. Nu-i nimic, reluăm atacurile. Mingea înapoi pentru Klavan, dar Tătăruşanu se înalţă curajos şi reţine. N-ar trebui să riscăm!

Minutul 27, se deschide jocul în dreapta, să vedem dacă Mutu ajunge, Mutu, Mutu şi goool, gol-gol-gol. E 1-0 pentru noi, iar Bucureştiul se cutremură sub greutatea stadionului care erupe. Ce nebunieee! Comentatorii o iau razna, aproape că nu mai au voce. Trebuie să mai înscriem, să fim siguri! Marica, Marica, offf, pe lîngă poartă. Hai, băieţi, presiunea nu trebuie să ne copleşească! Paradă fenomenală Tătăruşanu. Oaspeţii n-au nimic de pierdut. Rezistăm. Mureşan, Mureşan, acum, dă-i-o, dă-i-o, dă-i-ooo, nu se poateee, cît de aproape a fost.

E pauză şi emoţiile cresc, în timp ce pe stadion crainicul repetă anunţul: „Atenţie, nimeni nu ridică plăcuţele pînă nu i se spune!” Totul trebuie să iasă perfect. Jocul se mută pe dreapta, Mutu e singur-singurel, să vedem dacă mingea ajunge la el, urmează centrarea, ce frumooos, tribunele trepidează din nou! Estonienii nu mai pot face nimic, pentru că mai sînt doar două minute, care trec greu, dar care trec, în sfîrşit! Jucătorii se îmbrăţişează, comentatorii continuă să strige, acasă oamenii ridică mîinile spre cer, iar pe „Naţional Arena”…

„Acuuum! Hai! Plăcuţele sus. Suuus. Suuuuus” şi tot stadionul îngheaţă. În imensitatea tribunei a doua răsare un chip. Da, încet, încet prinde contur, se văd şuvitele blonde. O rază puternică luminează intrarea în tunel, iar pe stadion nimeni nu mai „respiră”. Spectatorii din peluze se ridică pe vîrfuri. Hai! Ieşi! Camerele de televiziune surprind cîţiva paşi făcuţi uşor tremurînd. Haide! Poţi! Pe stadion se aude un murmur, pumnii şi inimile se strîng, iar pe teren jucătorii privesc copleşiţi scena. Chipul din tribune e clar, la fel şi silueta care se iţeşte timid ca într-un vis din tunel. Păşeste un pic mai greu, dar păşeşte, îşi ridică mîinile deasupra capului şi cu o mişcare uşor stîngace aplaudă, în timp ce stadionul erupe în acea seară pentru ultima dată. Dumnezeule, e ireal, dar se întîmplă! Stă acolo nesprijinit, cu lacrimile şiroind pe obraz şi cu mîinile-n aer. Daaa, e pe picioarele lui …