Anglia lui Roy

Cu o lună înainte de Euro, englezii au reuşit, în sfîrşit, să pună selecţioner. Unul de la care puţini se aşteaptă să aducă rezultate.

Hai să încercăm un exerciţiu de imaginaţie! Să presupunem că România ar fi calificată la Euro […]

Cu o lună înainte de Euro, englezii au reuşit, în sfîrşit, să pună selecţioner. Unul de la care puţini se aşteaptă să aducă rezultate.

Hai să încercăm un exerciţiu de imaginaţie! Să presupunem că România ar fi calificată la Euro 2012. Ştiu că deja sună a film SF, dar oricum, mi se pare mai bun decît comedia proastă pe care o trăim în Liga 1. Deci să presupunem că sîntem la Euro şi că, în dimineaţa zilei de 1 mai, echipa naţională nu are selecţioner. Cu alte cuvinte, cu o lună şi o săptămînă înaintea startului competiţiei.

Vă imaginaţi, da, situaţia? Vă imaginaţi, da, sutele de rînduri scrise pe această temă, miile de cuvinte rostite la talk-show-uri, zecile de minute petrecute de Gigi Becali la telefon, discutînd pe această temă cu toate televiziunile, de la cele de ştiri la cele de desene animate, el însuşi fiind un demn personaj al acestui gen cinematografic. Am fi tras, probabil, o singură concluzie: clasicul „ca la noi la nimeni!”.

Filmul s-a terminat. Nu sîntem la Euro, aşa că am scăpat cu toţii de-o grijă. Există însă un loc unde realitatea bate filmul. Şi nu undeva prin Africa sau în mai ştiu eu ce colţ al Asiei, ci chiar în inima Europei civilizate. Paradoxal, în ţara care se laudă că a inventat fotbalul. Ei bine. în dimineaţa zilei de 1 mai, zi de falnică sărbătoare pretutindeni, Anglia nu avea încă selecţioner, officially speaking, pentru Euro. Era o simplă formalitate, de acord, dar ştiţi cum e, pînă nu se semnează, nimic nu e sigur. Mai ales că implicate în dezbatere au fost fost şi nişte neveste. Mai exact două, cea a lui Harry Redknapp şi cea a lui Roy Hodgson. Umblă vorba prin Londra că doamna Redknapp a fost cea care l-a convins pe distinsul ei soţ să nu accepte propunerea Federaţiei. Posibil. Mister Harry e cel care declara, acum cîteva luni, că domnia sa e uşor analfabet, habar n-are să umble cu un computer, nu ştie să scrie sms-uri, iar viaţa sa e salvată de două persoane, contabil şi nevastă. Între noi fie vorba, povestea, cusută un pic cu aţă albă, l-a ajutat pe Redknapp să scape de ceva griji în legătură cu o evaziune fiscală pe care ar fi comis-o. E greu de spus acum, mergînd pe linia asta, cine dintre contabil şi soţie l-a convins că e mai profitabil să rămînă la Tottenham decît să preia „naţionala”. Eu merg totuşi pe prima variantă, fără ca asta să însemne că neglijez rolul nevestei în societate. Doamna Hodgson a fost de partea interesului naţional. Britanic, logic. Ea a fost de acord să-şi amîne vacanţa pentru ca Roy să conducă destinele reprezentativei la Euro.

Dincolo de bizarul situaţiei, alegerea merită un comentariu separat. Între Redknapp şi Hodgspn sînt cîteva diferenţe. Spre deosebire de primul, proaspătul selecţioner e mult mai aplicat pe latura tactică. Adept al modulului 4-4-2, cu un vîrf sprijinit de un număr 10, Hodgson e tipul perfect de antrenor care să maximizeze şansele considerate mici. Problema apare la masa de manevră, căci atunci cînd a avut de lucrat cu staruri n-a prea reuşit, performanţele lui, la Fulham şi acum la WBA, venind la echipe relativ mici. Dar Anglia e cam departe de caracterizarea asta, cel puţin la nivel de jucători. Un grup ce l-a pus la grea încercare pe rigurosul Capello se va întîlni acum cu un selecţioner al cărui CV nu impune cine ştie ce aprecieri. Ba încă unul numit în grabă, cu senzaţia lăsată destul de limpede tuturor că a fost soluţia de avarie.

Anglia, ca echipă naţională, stă de mult în umbra unui campionat extrem de puternic, dar şi extrem de puternic mediatizat. În umbra lui însă nu prea mai e loc să crească altceva.