Jose şi Pep, destine paralele

Cei doi antrenori sînt în faţa unei decizii. Se spune că mai important decît decizia în sine e momentul cînd o iei

Dacă scoatem din context ultramegasupermediatizatul duel Messi-Cristiano, considerîndu-l oarecum normal, fiind vorba totuşi de doi fotbalişti colosali şi […]

Cei doi antrenori sînt în faţa unei decizii. Se spune că mai important decît decizia în sine e momentul cînd o iei

Dacă scoatem din context ultramegasupermediatizatul duel Messi-Cristiano, considerîndu-l oarecum normal, fiind vorba totuşi de doi fotbalişti colosali şi în activitate, nu cred că în ultima vreme a existat în lumea fotbalului o mai mare dezbatere decît cea legată de Mourinho şi Guardiola. Vorbele lor au fost comentate pînă la ultima virgulă, gesturile lor au fost analizate pînă la ultima mişcare, strategiile lor au fost disecate pînă la ultimul detaliu. Lupta celor doi pentru supremaţie, în breasla lor evident, a depăşit uneori limitele normalului într-o lume a fotbalului în care prim-planul îl au cei ce joacă nu cei ce antrenează.

Cei doi au achitat nota de plată pentru acest uragan mediatic cu propria fizionomie. Sînt mai traşi la faţă, au mai multe fire de păr alb în cap, iar numărul nopţilor nedormite a fost, cu siguranţă, mult mai mare. Maliţioşii ar spune că mai multe sînt şi zerourile din conturile lor bancare. E o realitate ce trebuie consemnată. Atît de diferiţi, atît de adversari în aceste două sezoane, cei doi sînt, iată, în aceeaşi situaţie în momentul de faţă. Destinul le deschide mai multe uşi, le pune pe masă mai multe cărţi, ei trebuie doar să aleagă.

Înainte de această semifinală, părea destul de clar că Mourinho va pleca de la Real. Erau lucruri care se repetau, în comportamentul portughezului, din perioada Inter. Lipsa de la conferinţele de presă, mai puţin cele din Ligă, unde era obligat, săgeţile către propriul public, uneori către jucători, ideea transmisă că e victima unui complot al arbitrilor, că e inamicul public numărul unu. Toate astea le mai văzusem. Plus vizita în Anglia, făcută la vedere. Oferta de la City e clară, se vorbeşte de un cec în alb cu garanţii financiare că transferurile dorite de el se vor realiza. Cu campionatul cîştigat, dacă Madridul s-ar fi calificat în finala Ligii, am fi trăit senzaţia de deja-vu, căci maestrul Jose se înţelesese cu Real mult înainte de meciul cu Bayern de pe „Bernabeu”, doar un naiv ar putea crede altceva. Nimeni nu l-ar fi putut condamna, în fond el e cel care a oprit supremaţia Barcelonei, iar o finală de Ligă e un moment cu mult hazard implicat, se poate întîmpla orice cînd trofeul e la 10 metri de tine.

Acum, după ratarea calificării, e posibil ca lucrurile să se fi schimbat. Un titlu şi o cupă în doi ani pare cam puţin totuşi pentru orgoliul lui Mourinho. Care s-ar putea să-şi dorească enorm o finală de Ligă cu Real Madrid. De văzut dacă orgoliul va învinge în bătălia cu banul, căci bătălia e grea de tot pentru oricine, mai ales pentru unul ca Mourinho, cu un anume Jorge Mendes în umbra sa, care, să fim rezonabili, ce fotbalişti ar mai putea aduce la Real?

Cu Guardiola lucrurile sînt la fel de complicate. Şi la el e aceeaşi bătălie, orgoliu contra bani. Inimă contra creier, suflet contra minte. Nu e sărac, dar nici extrem de bogat, ca Hiddink, de exemplu, care n-a avut vreun stres în a merge să antreneze în Daghestan. E posibil ca Pep să simtă că la Barcelona e nevoie de o schimbare, de un aer proaspăt. Lotul e cam făcut, aerul ar trebui să vină de pe bancă. Şi are în minte exemplul mentorului său, Cruyff. În 1994, după 0-4 cu Milan, a simţit că e bine să plece. A rămas la rugăminţile jucătorilor, Pep printre ei. Urmarea se ştie. O singură problemă există: niciunde Guardiola nu-l va mai avea pe Messi.