Arbitraj cu “a” de la alibi
Cel mai simplu mod de a justifica un meci pierdut este arbitrajul. Erorile jucătorilor nu sînt analizate de nimeni
„Ai învins, continuă, ai pierdut, continuă”. Aparţinînd lui Pierre de Coubertain, fraza de mai sus a devenit motto-ul olimpismului modern. „Ai […]
Cel mai simplu mod de a justifica un meci pierdut este arbitrajul. Erorile jucătorilor nu sînt analizate de nimeni
„Ai învins, continuă, ai pierdut, continuă”. Aparţinînd lui Pierre de Coubertain, fraza de mai sus a devenit motto-ul olimpismului modern. „Ai învins, eşti bun, ai pierdut, e de vină arbitrul”. Aparţinînd tuturor celor implicaţi în fotbalul românesc, fraza de mai sus a devenit motto-ul fiecărei emisiuni de analiză a meciurilor din Liga 1.
„Arbitrii români sînt proşti”. De cîte ori aţi auzit acest verdict în ultimele săptămîni? Cred că zilnic. Afirmaţia e absurdă, prin generalizarea care se face. Dacă ar încerca să mă convingă cineva că TOŢI jurnaliştii români sînt proşti, l-aş trimite la plimbare, ca să fiu elegant, sau aş încerca să-l conving că nu-i aşa. La fel ar proceda şi un doctor dacă i s-ar aplica respectiva caracterizare asupra întregii bresle, la fel un procuror, la fel un profesor. Ei bine, la arbitrii români orice încercare e din start sortită eşecului. Ei sînt proşti pentru că aşa e bine să spunem, pentru că ne va servi chestia asta la ceva, mai devreme sau mai tîrziu.
E limpede, există arbitri proşti. Dar există şi arbitri buni. A arbitra e extrem de greu. Cineva care ar vrea să vadă cum e ar putea să-şi strîngă grupul de prieteni la un fotbal, să-l împartă în două echipe, să zicem căsătoriţi contra necăsătoriţi, şi se va convinge care e treaba. Va fi duşmanul tuturor pe durata acelui joc. Apoi să încerce să se imagineze pe un teren cu 80.000 de spectatori şi fotbalişti profesionişti.
Arbitrii români s-au convertit în scuza perfectă. Iar pentru jucători în alibiul perfect. Ce poate să aibă în cap un fotbalist cînd îşi aude antrenorul, preşedintele sau patronul bălăcărindu-i în toate felurile pe cei ce au arbitrat şi spunînd că din cauza lor au pierdut meciul? Nu pot crede altceva decît că ei au fost perfecţi, au stat perfect în teren, au lovit perfect orice minge, au gîndit perfect orice fază. Şi că doar maleficul individ îmbrăcat în negru, galben, gri, albastru, după caz, hoţomanul cu fluier, ca să concluzionăm, a fost responsabil pentru eşec şi, în special, pentru faptul că prima de victorie nu se regăseşte în conturile lor.
Sînt şi situaţii de acest gen. Multe. În care se comit greşeli. Problema e că numai aceste greşeli sînt căutate, cele ale atacanţilor, fundaşilor, portarilor sînt trecute în plan secund. A încerca să disociezi erorile de condiţia umană e o mare prostie. Într-un meci de fotbal, arbitrul e cel care face cele mai puţine greşeli. Dar de ce o gafă de arbitraj ar fi mai gravă decît cea a unui atacant, plătit de 100 de ori mai mult, care dă peste poartă de la 5 metri? Cel mai simplu e să dai vina pe altul în loc să recunoşti propriile erori, nu-i aşa?
Cea mai ipocrită situaţie din lume se întîmplă în fotbal, înaintea fluierului de start. Pe rînd, jucătorii celor două echipe dau mîna cu arbitrii şi le urează succes. Două minute mai tîrziu încearcă să-i păcălească şi apoi îi iau la înjurături. Şi asta timp de 90 de minute.
Acest text nu e o pledoarie pentru arbitri. Nu e cazul, nu sînt o castă fără păcate, un grup de călugări budişti ce stau în levitaţie şi împart linişte. Dar nici nu-s o gaşcă de bandiţi aşa cum se lasă impresia atunci cînd se solicită arbitri străini. Mai nou se cere un străin şef peste arbitri. Să zicem că ideea nu e rea. Dar tare aş vrea să aducem şi nişte conducători străini în fotbalul nostru. Şi, de ce nu?, nişte judecători străini la procesele pe care le au oamenii noştri de fotbal. Este că nu-i o idee chiar rea?