Erorile care decid

Guardiola şi Allegri au jucat şah pe terenul de fotbal. Cel care a comis mai puţine greşeli a cîştigat

În şah există o vorbă. „Toate erorile sînt pe tablă, aşteptînd ca unul dintre jucători să le comită. Cîştigă cel care […]

Guardiola şi Allegri au jucat şah pe terenul de fotbal. Cel care a comis mai puţine greşeli a cîştigat

În şah există o vorbă. „Toate erorile sînt pe tablă, aşteptînd ca unul dintre jucători să le comită. Cîştigă cel care nu le comite”.

Duelul Barcelona-Milan, returul, dar şi turul, a fost o partidă de şah pe terenul de fotbal. Toate erorile erau acolo, pe gazon, aşteptînd să le comită cineva. A mers mai departe cel care a comis mai puţine, căci, spre deosebire de şah, în fotbal partida perfectă nu prea există. O eroare este ceea ce s-a întîmplat la penaltyul din care s-a făcut 2-1. „Nu-i da arbitrului opţiuni să te penalizeze”. Asta e o vorbă din fotbal. Exact asta s-a întîmplat la acea fază. Nesta i-a dat arbitrului opţiuni să dea penalty. Nu există nici un articol de regulament în care să se spună că în careu nu se dă fault la o astfel de ţinere. Că nu se prea dă, asta e altceva, dar totul rămîne la decizia arbitrului, la ce vrea el să facă. Dacă Nesta nu făcea fault, nu exista posibilitatea ca arbitrul să dea penalty. Mai departe, plecînd de la ideea că faultul începe înainte să se bată cornerul, nu există nici un regulament în care să se spună că arbitrul trebuie să atragă atenţia jucătorilor. Dacă vrea, o face, dacă nu, nu.

A fost acesta momentul meciului? Poate că da. Dacă Milan intra la pauză cu egal, rămîneau 45 de minute în care să încerce să joace la fel ca în prima parte, cînd a dat senzaţia că stăpîneşte, din punct de vedere tactic, jocul. Cu 3 în apărare, Barcelona a căutat să nu comită erori, de unde şi fotbalul tensionat pe care l-a practicat şi diferenţa mică la posesie. Fixat în banda dreaptă, sus, Dani Alves n-are pericolul pe care-l dezvoltă cînd vine de jos, lansat din apărare, iar Cuenca, fixat în banda stîngă, sus, n-are abilitatea de a acoperi pe tranziţia adversarului. Cum s-a întîmplat, de altfel, la golul lui Nocerino.

Sau poate că nu. Căci imediat după 1-1, Guardiola a schimbat modulul. Din nou apărare în 4, Cuenca în dreapta, ajutat de Dani Alves, ale cărui apariţii erau echivalente cu pericolul, Iniesta în stînga, Xavi scăpat de preocuparea că în zona lui Puyol se poate întîmpla ceva, Fabregas căutînd asocierile cu Messi. Iar Milan cu minutele atîrnînd din ce în ce mai greu peste fizicul uzat în atîtea bătălii al lui Nesta, Ambrosini ori Seedorf. Şi cu un Ibrahimovici static, greoi, în dreptul căruia, la atît de aşteptatele dueluri cu Barcelona, se regăsesc o pasă de gol şi o ocazie, cam puţin pentru cel mai bine plătit om din lotul Milanului.

Dacă ar fi fost un meci de la noi, s-ar fi discutat zile şi nopţi pe seama penaltyului. De fapt, se şi întîmplă asta, urmăriţi reţelele de socializare sau, anticipez, comentariile de la acest articol, căci sîntem tributari unui mod pervers de a înţelege fotbalul. Italienii au vorbit de „aiutino”, un soi de „ajutorel”, nu de fraude, tendinţe sau alte prostii. În tur, fuseseră ei cei favorizaţi, aşa că au recunoscut că diferenţa de valoare dintre cele două echipe e mare. Şi că mai au de muncă pînă să ajungă la acest nivel. Dar n-o vor face căutînd scuze şi vinovaţi, ci soluţii. Milan e totuşi o echipă adevărată.