Noi şi al nostru univers

Lupta lui Fabrice Muamba pentru viaţă a lăsat indiferentă lumea fotbalului de la noi. Aici luptele sînt altele

Sînt momente în care lumea fotbalului îngheaţă. Îngheaţă şi ar vrea ca timpul să facă la fel, să se oprească, să nu […]

Lupta lui Fabrice Muamba pentru viaţă a lăsat indiferentă lumea fotbalului de la noi. Aici luptele sînt altele

Sînt momente în care lumea fotbalului îngheaţă. Îngheaţă şi ar vrea ca timpul să facă la fel, să se oprească, să nu se mai audă tic-tac-ul secundelor. Sînt acele momente cînd cineva din această lume a fotbalului suferă. Suferă de ceva ce n-are legătură cu verdele gazonului, nici cu verdele banilor cîştigaţi, nici cu duelul pentru supremaţie. Toate aceste lupte devin derizorii în comparaţie cu lupta cuiva pentru propria viaţă.

Lumea întreagă a privit şi a căutat mai apoi veşti despre lupta lui Fabrice Muamba. O lupta pentru viaţă pe care, din ultimele informaţii, tînărul de 23 de ani a cîştigat-o. Pe stadioanele de pretutindeni au fost postate mesaje de susţinere pentru fotbalistul lui Bolton, ca şi pentru Eric Abidal. În teren, în tribune, din partea cluburilor, din partea oamenilor obişnuiţi. Manifestări normale, într-o lume normală. Într-o lume în care solidaritatea nu e un cuvînt de faţadă, nu-i motiv de campanie electorală şi nu se face doar în prezenţa televiziunilor, chemate special ca să vadă lumea întreagă cît de evlavioşi sînt unii. Într-o lume în care solidaritatea apare, pur şi simplu, pentru că aşa e normal.

La noi nu s-a întîmplat nimic. Pentru că aşa e normal la noi. Noi nu facem parte din lumea asta. Noi o avem pe-a noastră, în care ne jignim şi ni se pare normal, în care păcălim şi ni se pare normal, în care sîntem pacăliţi şi ni se pare normal. Erau greu ca pe unele stadioane de la noi să existe un minuscul semn de solidaritate cu drama unui om care practică aceeaşi meserie totuşi? Nu l-ar fi ajutat cu nimic pe Fabrice Muamba, dar ne-ar fi ajutat pe noi să respirăm, pentru o clipă, un alt aer, să ştim că şi fotbalul nostru poate fi guvernat şi de alte principii în afara celor pe care sîntem obligaţi să le suportăm zilnic. N-a fost cazul, şi pentru că n-a existat cineva pe la cluburi, pe la Dinamo, pe la Steaua, pe la Rapid, pe la Cluj, care să aibă această idee. Credeţi că mulţi dintre cei implicaţi în fotbalul nostru au auzit ce a păţit Muamba? Eu sînt convins că nu. Primii care ar fi trebuit să audă erau fotbaliştii, care fac şi ei zilnic ce face Muamba, iar aici sînt incluse şi medicamentele, scuzaţi!, întăritoarele, pe care le iau fără să aibă habar de multe ori ce conţin. Şi cei cărora li se cere mereu să-şi dea viaţa pe teren.

P.S. Fotbalul însă merge înainte. Cu bune şi rele. Apropo de bune. Ucigaşul de superlative a lovit din nou. Messi a devenit, la 24 de ani, cel mai prolific marcator din istoria Barcelonei. La fiecare 3 zile, Messi redeschide dezbaterea privitoare la cel mai mare fotbalist din istorie. Nimic anormal totuşi. Anormal la Messi este însă felul în care se poartă cu ceilalţi, felul în care joacă, felul în care se bucură. E anormal de normal pentru un geniu care colecţionează Baloane de Aur cu aceiaşi naturaleţe cu care ia acasă baloanele după meciurile în care marchează un hat-trick. Cine-şi mai aminteşte azi de copilul care, priviţi imaginea!, obţinea prima legitimare a talentului său?