Steag şi icoane

Unii au devenit suporteri după ce au fost duşi pentru prima oară de taţii lor pe un stadion, alţii cînd au fost vrăjiţi de driblingul cuiva. Nu şi olteanul din mine!

Cred că nu împlinisem 5 ani. Bine-nţeles că deţineam […]

Unii au devenit suporteri după ce au fost duşi pentru prima oară de taţii lor pe un stadion, alţii cînd au fost vrăjiţi de driblingul cuiva. Nu şi olteanul din mine!

Cred că nu împlinisem 5 ani. Bine-nţeles că deţineam o minge de fotbal, cu care spărsesem deja cîteva geamuri şi normal că rămăsesem suspendat într-un copac, e imposibil să nu vi se fi întîmplat, dar dincolo de asta nu-mi mai amintesc prea multe. Ziua aceea, în schimb, n-o voi uita niciodată!

La noi în vizită a venit un verişor mai mare, care, cunoscînd pasiunea nebună a tatălui meu pentru Craiova, i-a adus un steag al unei echipe din Bucureşti, normal. 🙂

Parcă-l văd şi acum pe Florin! S-a oprit in mijlocul curţii, a deschis un rucsac, din care a scos un steag imens, pe care l-a desfăşurat tacticos şi blasfemic pe pămînt oltenesc. A luat apoi două-trei cîrlige şi l-a agăţat pe o sîrmă de rufe. Ei bine, culorile lui m-au fermecat! L-am privit atent preţ de cîteva secunde, mi-am luat avînt şi am trecut în fugă prin el, prinzîndu-l în palme pe faţă. Atunci am devenit fan, dar nu pot explica de ce. Cum nu-mi explicam nici reacţia tatălui meu, care o dată ce a dat cu ochii de el tot încerca precipitat să zică ceva, dar nu putea să vorbească. Se sufoca. În timpul ăsta, verişorul meu rîdea: „Ia uite, nea Radule, ce captivat e ăsta mic!”

L-am rugat frumos să-l coboare, apoi m-am înfăşurat în el şi am început să alerg aşa ca nebunul prin curte. Am mai ieşit să-l arăt şi la vecini, despre care eram convins că mă invidiază, dar care un pic mai tîrziu aveam să aflu că, de fapt, mă urau! Bine că m-am prins la timp că fugeau după mine să-l rupă! Într-un final, istovit, l-am rugat pe Florin să-l agaţe la loc, unde a rămas cîteva zile, spre disperarea tatălui meu. Îmi aduc aminte cîte a trebuit să suporte, săracu. Nea Geană, vecinu, Dumnezu să-l ierte, şofer pe maşina de butelii, îi striga de vreo 3 ori pe zi din mijlocul strazii: „Radule, dă ăla jos de-acolo, că pe cuvînt intru şi-l rup! Cum acceptaşi aşa ceva?” „Off, sînt disperat, n-ai idee cît de fascinat fu ăsta mic!”, îi răspundea tata. Şi ştia ce spunea!

Anii au trecut şi parcă văd compasiunea cu care mă privea atunci cînd echipa mea de pe steag juca cu Craiova noastră de pe icoane. „Cum, măi Dani, a fost posibil aşa ceva? Ce-o fi în sufletul tău de oltean, acu!? Asta e, ţi-ai făcut-o cu mîna ta!”, îmi zicea. Dar n-are dreptate, tocmai aţi aflat şi voi cine poartă povara bătăliilor care într-adevăr s-au dat în sufletul meu, pînă cînd Mitică şi Sandu au decis că e cazul să îngroape Ştiinţa. Numai că, să ne-nţelegem, au îngropat-o, n-au omorît-o, ea va dispărea doar atunci cînd pe pămînt NU va mai fi nici picior de oltean. Adică, niciodată! Şi nu uitaţi că noi, oltenii, sîntem ca igrasia, ne infiltrăm peste tot. Facem pariu că acum, undeva, prin Bogota, un bărbat se scarpină tacticos pe după ureche? Doar că, e adevărat, în acelaşi timp, prin Corabia, un copil fuge înfăşurat într-un steag. 🙂