România mereu mai singură

De ce un meci cu Uruguay nu face un stadion plin? Pentru că oamenii n-au nici un motiv să fie aproape de „naţională”.

Între echipa naţională a României şi suporterii săi, relaţia a fost, într-o vreme, excelentă. Ne bucuram împreună, […]

De ce un meci cu Uruguay nu face un stadion plin? Pentru că oamenii n-au nici un motiv să fie aproape de „naţională”.

Între echipa naţională a României şi suporterii săi, relaţia a fost, într-o vreme, excelentă. Ne bucuram împreună, ne făceam griji pentru ea, ne interesa orice amănunt, plîngeam atunci cînd o vedeam suferind. Oricine, că sîntem implicaţi în fenomen ori doar simpli privitori, are o amintire despre ea. Frumoasă, tristă, după cum îi e firea fiecăruia.

Care e acum situaţia? O vedem cu toţii. Pînă mai ieri n-aveam stadion. Ei, uite că-l avem! Cu gazon cu tot, căci dacă i-am înjurat pe cei care-l au în grijă atunci cînd era oribil, se cuvine să-i lăudăm acum, mai ales după această iarnă înfiorătoare, ce parcă nu vrea să plece. Pînă mai alaltăieri, n-aveam adversari. Ei, uite că-i avem! Uruguay e acum forţa numărul unu în America de Sud, iar un afiş cu Uruguay umple orice arenă din Europa. Cavani, Luis Suarez, Forlan, Lugano, Godin, Gargano sînt nume pe care le vedem în fiecare week-end la televizor, în campionatele lor, şi ne impresionează.

La un astfel de meci, se vine şi pentru adversari. Dar în principal pentru ai tăi, să-i vezi totuşi pe ei jucînd contra acestor vedete. Cel puţin aşa ar fi normal. Dar dacă ai tăi te-au rănit de atîtea ori, ce să faci?

Iar aici nu e vorba neapărat de eşecuri, de meciuri pierdute. E vorba de atitudine, despre cum îşi tratează echipa naţională fanii. Echipa naţională cu tot ce presupune ea, jucători, antrenori, conducători. Despre conducători nu se poate vorbi fără a avea alături un camion de lămîi. Şi chiar şi aşa, greaţa e atît de mare încît preferi să treci peste subiect şi să speri că, odată şi-odată, vor primi o pedeapsă pentru toate mizeriile de care au fost capabili. Sistemul piramidalo-mafiot care a invadat fotbalul nostru miroase atît de urît încît nici nu-ţi vine să ai de-a face cu el. Excludem de aici echipele de club, din fericire acolo e altceva, e vorba de alte sentimente ce nu au legătură cu personajele de care aminteam. Mergem mai departe.

Antrenorul? Şi aici lămîile sînt obligatorii. Pe undeva, nu e numai vina lui, pentru că aşa e el, aşa e firea lui, dar ar trebui să existe cineva care să-i spună, să-l înveţe poate, că imaginea unui selecţioner contează, că mesajul pe care-l transmite fanilor se face prin intermediul presei, iar oamenii văd ceea ce li se oferă şi te judecă după asta. Iar jucătorii? Acelaşi lucru e valabil şi pentru ei, habar n-au nici ei ce importantă e imaginea pentru un profesionist.

Ieri, în Gazeta Sporturilor, a apărut un interviu cu Edinson Cavani. Cine e, cu ce se ocupă, cît de mare fotbalist e n-are rost să discutăm. Credeţi că iubeşte presa de nu mai poate? Sînt convins că nu! Dar a fost convins de cineva, un ofiţer de presă, că ar fi bine să facă interviul. Şi l-a făcut. Relaxat, sincer, fără ifose. A stat aproape de noi, dar e atît de departe de mediocrii cu ifose care cred că în răspunsurile lor monosilabice stă universul.

Sînt cîteva motive. Există şi altele, toate devenind explicaţii pentru multele scaune goale la un „amical” de lux. Chiar ar fi interesant ca oamenii care altădată mergeau la meciurile României să spună de ce n-o mai fac! Problema e că nu-i ascultă cine trebuie.

Se spune că atunci cînd îţi răneşti grav un apropiat, relaţia nu va mai fi niciodată aceeaşi. Se mai spune că, deşi pari fericit cu cei care ţi-au devenit ulterior apropiaţi, într-o bună zi vei ajunge să plîngi după cel pe care l-ai rănit, lăsîndu-l astfel să plece de lîngă tine.

P.S. Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi.