Ziua aceea de vis

Sînt momente cînd tot ce se întîmplă în jurul tau e atît de negru, încît nu îţi mai arde să faci nici o glumă. Acesta este motivul pentru care, pe acest blog relaxat şi orientat spre lucrurile haioase din sport, […]

Sînt momente cînd tot ce se întîmplă în jurul tau e atît de negru, încît nu îţi mai arde să faci nici o glumă. Acesta este motivul pentru care, pe acest blog relaxat şi orientat spre lucrurile haioase din sport, citiţi azi un articol sobru. Pentru că, da, azi nu ne arde de glume!

– „Ce mare şi frumos e stadionul, bunicule! Dar de ce m-ai adus cînd e gol?”, întrebă puştiul.

– „Pentru că vreau să-ţi spun o poveste, dragul meu!”, îi răspunse bătrînelul, după care îl luă de mînuţă şi împreună începură să urce treptele de la tribuna a II-a.

Sectorul D, zona 114, rîndul 4. Uite! Ăsta e scaunul pe care am stat atunci! 29 februarie 2012, ultima zi de iarnă şi prima zi de primăvară din sufletul meu de suporter al naţionalei.

– Povesteşte-mi, bunicule!

– Îmi amintesc că România juca un meci fără miză, împotriva Uruguayului, într-o atmosferă apăsătoare. Deşi îl coborîserău într-un hău, oamenii care conduceau fotbalul nostru într-o manieră perfida şi golăneasca nu voiau nici în ruptul capului să plece din funcţii. Sătui de fiţele tricolorilor care se complăceau în mocirlă şi descurajaţi de lipsa de rezultate, suporterii nu s-au înghesuit la bilete, eram doar vreo 10 mii în tribune. Toţi veniserăm să-i vedem pe Forlan, Cavani şi Suarez. Of, ce jucători avea atunci Uruguayul!

– Şi ce s-a întîmplat?

– Băieţii au intrat pe teren, fiecare ţinînd cîte un copil de mînă. S-au aliniat acolo, vezi?, la jumătatea terenului, unde li s-a intonat imnul. După ce au salutat publicul, s-au îndreptat spre fotografi pentru poza de grup. Atunci a fost primul semn. Ai noştri şi-au dat jos tricourile de joc, lăsînd să se vadă altele, pe care era scris un mesaj: „Daţi-le oamenilor fotbalul înapoi”. Blitzurile s-au descărcat în acelaşi timp cu rumoarea din tribune, dar nici noi, nici fotografii nu ne-am dat seama. Ne-am gîndit că e vreo campanie promoţională, cum vezi şi acum la TV.
– Şi?
– Şi a început meciul. Ai noştri alergau cum nu ii mai văzusem s-o facă vreodată de la generaţia lui Hagi încoace. După nici 5 minute ne-au ridicat pe toţi în picioare! Parca văd şi acum, m-am uitat acolo, sus, pe cub, unde era afişat minutul 9. Torje a plecat într-o cursă nebunească pe dreapta, a driblat doi adversari, după care i-a pasat în centru, cam acolo, lui Niculae. Marius a centrat în careu, unde aştepta Adi Mutu, Briliantul a preluat pe piept şi a sutat din întoarcere, moment în care stadionul a erupt. Era 1-0 pentru noi, după nici 10 minute de joc. Şi cu cine!? Cu Uruguayul, ce echipă!

– Wow!
– Da! Şi atunci minunea s-a produs. Adi a alergat în partea opusă tribunei în care ne aflăm noi acum, pentru că acolo erau camerele de luat vederi, care trebuiau să transmita şi celor de acasă mesajul.
– Ce mesaj?
– Mesajul pe care îl avea scris pe tricou. „Jos labele de pe naţională, Dragomir şi cu Sandu”. Suporterii aflaţi la tribuna I aproape că au năvalit pe teren, iar noi, restul, nu înţelegeam ce se întîmplă. Am înţeles însă cînd Adi s-a intors şi spre noi că doreau să se schimbe ceva!

– Ce frumos! Şi?
– Şi tot stadionul scanda: “JOS MIRCEA SANDU” şi “ACUM ORI NICIODATĂ, VREM O NAŢIONALĂ CURATĂ”. Jucătorii aplaudau cu mîinile deasupra capului, iar noi cu greu ne abţineam să nu intrăm să-i îmbrăţişăm. Meciul a fost întrerupt pentru 10 minute. Văzînd la televizor ce se întîmplă, cei aflaţi acasă au pornit spre stadion, astfel că în nici o jumătate de oră Naţional Arena se umpluse, era un vacarm de nedescris. Băieţii continuau să joace frumos, toţi alergau de parcă nu era naţionala noastră. Nu eram obişnuiţi aşa cu ea. Renăscuse!

– Mai spune-mi, bunicule!

– Am bătut atunci Uruguayul cu 2-0, dar nici nu conta, trăiam o zi de vis. 11 băieţi curajosi, cu 55 de mii de români de-ai lor în spate. Toţi ca unul am fost!
– Şi mai departe ce s-a întîmplat?
– Cei doi oameni perfizi au renunţat în sfîrşit la funcţii.
– Dragomir şi cu Sandu?
– Da. Dragomir şi cu Sandu. Fără ei fotbalul a început să creasca repejor şi frumos. Ca tine, aşa!
– …

– Pe locurile pe care am stat în acea zi şi pe care stăm chiar acum vom sta şi la meciul de mîine, cu Franţa. Chiar dacă sîntem deja calificaţi, va fi o sărbătoare, pentru că aşa a fost mereu la un meci al naţionalei de atunci încoace. 29 februarie 2012. Parcă a fost ieri!

Bunicul îşi luă apoi nepoţelul de mînă şi îi zîmbi, împăcat. Amandoi priveau acum spre careul din dreapta, acolo unde Briliantul…