Logodnicul Diego

Atletico Madrid pare să-şi fi regăsit spiritul după instalarea pe banca tehnică a argentinianului Diego Simeone.

A nins cu „El Clasico” în ultima vreme peste fotbalul spaniol, asta ca să asortăm un articol cu vremea de la noi, plus evenimentele […]

Atletico Madrid pare să-şi fi regăsit spiritul după instalarea pe banca tehnică a argentinianului Diego Simeone.

A nins cu „El Clasico” în ultima vreme peste fotbalul spaniol, asta ca să asortăm un articol cu vremea de la noi, plus evenimentele colaterale apărute în urma acestor confruntări, aşa că revenirea lui Diego Simeone în Primera a trecut oarecum neobservată.

Oarecum în plan secund, pe undeva nemeritat, pentru ca vorbim totuşi de un nume mare, Simeone, şi un brand important cu care s-a asociat, Atletico Madrid. Să facem o scurtă recapitulare. Cînd a aterizat Simeone lîngă „Manzanares”, Atletico avea 3 victorii în 12 meciuri, nu cîştigase nici măcar o partidă în deplasare, tocmai ce fusese eliminată din Cupă de o echipă de liga a treia, iar aerul pe „Vicente Calderon” devenise irespirabil, într-o senzaţie de „deja vu” de care parcă nu se poate scăpa.
Aducerea lui Simeone a semănat cu gestul populist al guvernelor de a închide gura protestatarilor cu „cadouri” financiare derizorii. În limbaj fotbalistic, aducem un idol şi calmăm spiritele.

Ce înseamnă Diego Simeone pentru fanii lui Atletico e inutil să reamintim. Ce înseamnă antrenorul Diego Simeone în fotbalul de azi poate merită o scurtă trecere în revistă. La 36 de ani, cîştiga titlul în Argentina, cu Estudiantes La Plata, în 2006. În 2008, repeta performanţa cu River Plate. De logodna sa cu River, prima, se leagă explozia unui anume Alexis Sanchez, apariţia unui anume Radamel Falcao, renaşterea, din păcate prea scurtă, a unui Ariel Ortega, plus un alt nume propus marilor cluburi, Diego Buonanotte, acum la Malaga. Dar se leagă şi marile turbulenţe pe care clubul de pe „Monumental” avea să le survoleze şi care aveau să ducă, 3 ani mai tîrziu, la retrogradarea în a doua divizie a Argentinei. Ar mai fi de menţionat episodul Catania, nereuşit şi el, dar pare a fi un eşec necesar, la prima aventură pe o bancă tehnică europeană.

Să ne întoarcem la Diego Simeone şi la revenirea sa la „Atleti”. Una surprinzător de reuşită, cel puţin pînă la momentul de faţă. 10 puncte din 12, un egal la Malaga, două victorii afară, din care una la Pamplona, teren în general minat pentru oaspeţi, cu consecinţe logice în percepţia generală, schimbarea la faţă fiind evidentă.

Nu vorbim de un vrăjitor, pentru că în fotbal miracolele sînt puţine. Într-un timp atît de scurt, Simeone n-a putut face altceva decît să transmită ceva ce el avea din plin ca jucător: personalitate, agresivitate, curaj şi devotament. A recuperat conexiunile din vestiar, pierdute în timpul mandatului lui Gregorio Manzano, mult prea preocupat să caute vinovaţi într-un vestiar divizat de el însuşi. A impus, din punct de vedere tactic, un modul 4-2-3-1, cu Radamel Falcao regăsit în atac, referinţă finală a unui joc cu o strategie clară: nu există fotbalist care să nu alerge. Bazîndu-se pe un lot căruia nu-i lipseşte nici calitatea, dar nici cantitatea.

Evident, se poate spune foarte uşor că relaţia dintre Simeone şi Atletico e abia la început, că ambele părţi au o doză suficient de mare de nebunie, că excitaţia prematură poate duce la un final dezamăgitor. Dar un lucru e cert. Azi, Atletico Madrid poate fi denumită din nou o echipă. O echipă de fotbal. Ceea ce, în contextul ultimilor ani, nu-i chiar aşa puţin.