Hai să dansăm! Nu, hai să facem PAŞI de dans

Postul ăsta aştepta de ceva zile într-un ungher, prin mintea mea. Cred că de vreo trei zile cam aşa, după o zi de prezentări la facultate şi un mers pe autobuz de-a dreptul deprimant. Vroiam să protestez – a, nu […]

Postul ăsta aştepta de ceva zile într-un ungher, prin mintea mea. Cred că de vreo trei zile cam aşa, după o zi de prezentări la facultate şi un mers pe autobuz de-a dreptul deprimant. Vroiam să protestez – a, nu legat de protestele de la Universitate, nu în acel moment. N-aveam abonamentul la sală la îndemână să dau nişte pumni zdraveni la Tae-bo deci next best thing: acasă, muzică şi dans.

Eu aşa îmi vărs frustrările.

Ştiu că mulţi văd dansul ca pe o manifestare de euforie, la mine e doar o manifestare. Atât. Poate căpăta multe forme, poate izbucni din multe motive. Dansul, pentru mine, este expresivitate. Şi libertate. Nu mă urc pe mese, nu acopăr tot ringul de dans, nu sunt un Neo năucitor. Şi de multe ori n-am audienţă, nici nu vreau. Deschid muzica, închid uşa, mă simt ca în studio-ul meu personal, într-un fel de ,,Step Up” fără miză.

Sunt în acele momente, dacă vreţi, o Sasha Fierce – ceea ce definea Beyonce ca fiind un alterego al ei care poate orice şi oricând. Dansul face asta – exprimă ceea ce tu nu poţi prin vorbe, arată ceea ce ţie ţi-e teamă să arăţi la lumina zilei. Poate o luptă interioară sau un vis cum de multe ori construieşte Răzvan Mazilu pe scenă, o nevoie de recunoaştere şi de forţă cum vezi la hip-hop crews sau pur şi simplu să deţii perfecţiunea şi graţia, în cazul balerinelor. 

Dansul competiţional? Încorsetează. Am fugit de el când eram mai mică. Am renunţat de frică când pe la 10 ani stăteam singură cu mai mult de 10 studenţi în rând la Casa Armatei să dansăm cha-cha-cha. Apoi am plecat de la Liceul Pedagogic când nu îmi ieşeau paşii de vals. Sincer vorbind, îmi ieşeau, numai că nu suportam să repet aceeaşi mişcare fără muzică, trebuia să adaug ceva ,,spice” mişcărilor 🙂 Am detestat mecanica rigidă, am detestat să “învăţ” paşii standard de dans, când eu simţeam că dansul nu se învaţă, se creează şi NICIODATĂ nu voi dansa de două ori la fel. Nu din proprie iniţiativă oricum 😉

Dar urmăresc campionatele naţionale şi Cupa României la dans sportiv. Dansatorii fac ca lucrurile să pară atât de uşoare şi îî admir. Admir determinarea, dedicaţia, tehnica – e mecanică, e disciplină, e sport. Nu mai e doar un hobby. Mai există expresivitate şi creaţie? În mâna coregrafului..uneori, nu în aria competiţională.

Dansul…se merită să îl priveşti ca sport şi competiţie? Sau ca hobby şi creaţie? Unde se pierde mai mult decât se câştigă?

Nu uitaţi că vă aştept mai des la discuţii pe http://www.facebook.com/timplibergsp şi https://twitter.com/#!/TimpLiberGSP .