Miliardarul care m-a făcut să plîng

Omul ăsta, cumva, într-un fel numai de el ştiut, te vrăjeşte

Se întîmpla prin martie 2008. Copos anunţase că vinde clubul, iar Taher băgase în el cîteva milioane de euro bune, făcînd astfel cunoştinţă cu farmecul vieţii. De aici începe […]

Omul ăsta, cumva, într-un fel numai de el ştiut, te vrăjeşte

Se întîmpla prin martie 2008. Copos anunţase că vinde clubul, iar Taher băgase în el cîteva milioane de euro bune, făcînd astfel cunoştinţă cu farmecul vieţii. De aici începe povestea.

Într-o bună zi, cuprins brusc de inspiraţie, am scris un dialog imaginar în care nea George îl ironiza pe Taher. Ziua următoare eram acasă, la calculator, cînd, deodată, sună telefonul. „Bună ziua! Domnul Daniel Şendre?” „Bună ziua! Da”, răspund eu, politicos. Era o domnişoară cu o voce foarte frumoasă. „De la biroul domnului Copos vă sun, puteţi aştepta puţin pe fir, să vă fac legătura?” Mă aşteptam să fie nervos, să mă întrebe cum îmi permit să-l ironizez, să mă jignească, în sfîrşit, să mă certe, dar nu! Calm şi extrem de elegant, domnul Copos a salutat, s-a prezentat, apoi s-a scuzat pentru deranj.

„Nu e un deranj”, am recunoscut, apoi domnul Copos a continuat în aceeaşi notă manierată. Nu jignea, mă felicita! I-am mulţumit, apoi am început să-l întreb de Rapid. Ei bine, talentatul domn Copos m-a trecut prin toate stările posibile. De la o uşoară revoltă pentru faptul că-mi insulta inteligenţa prin răspunsurile pe care mi le oferea uneori, la admiraţie sinceră pentru un om nedreptăţit, care făcuse atîtea pentru echipă!

L-am ascultat minute în şir vorbind cu sensibilitate despre ce înseamnă să iubeşti Rapidul, despre cum eşti pregătit să-ţi vinzi pînă şi casa, despre performanţele pe care le-a realizat în Giuleşti şi despre toate încercările prin care a fost nevoit să treacă pentru a le atinge. Povestea aproape în şoaptă, cu o umilinţă regală. „Atît am putut eu, atît m-am priceput. Am făcut şi greşeli, greşeli foarte mari, pe care acum le regret”. Remarcabil, parcă îl ascultam pe Dinică vorbind despre femeia iubită,  pe scena de la Naţional. La un moment dat, domnul Copos mi-a oferit chiar şi două sfaturi, pe care le ţin minte şi azi. Să mă feresc să cad pe mîna celor care mă aplaudă şi să nu uit niciodată că recunoştinţa este cea mai grea povară.

Tonul cald, vocea aceea stinsă, gîndurile frumoase pe care le transmitea, durerea cu care se referea la momentul în care s-a rupt ceva în sufletul lui, astfel încît nu mai putea continua, toate acestea m-au pus la pămînt. Îmi aduc aminte că dialogam plimbîndu-mă prin cameră cu telefonul în mînă, iar cînd discuţia s-a apropiat de final, am simţit nevoia să mă aşez pe un scaun. Aproape că-mi venea să plîng pentru suferinţa omului cu care vorbisem. La un moment dat, cu toată greutatea deciziei pe care o luase, aceea de a vinde Rapidul, pusă măiestru pe umerii mei, prăvălit acolo în scaun, aşa cum eram, un gînd m-a trăsnit brusc. „Bă Daniele, eşti bou! Miliardarul ăla tocmai te-a păcălit. Chiria ţi-ai plătit-o, asta îţi mai rămăsese de făcut, să-i plîngi de milă lui Copos!”

Probabil că prin asta au trecut, pe rînd, Valvis, Taher, Becali, Dinu Gheorghe, Răzvan şi cîţi or mai fi. Cei care au avut ghinionul să-l cunoască îndeaproape pe Copos înţeleg exact despre ce vorbesc. Omul ăsta, cumva, într-un fel numai de el ştiut, te vrăjeşte. Apoi te arde de nu te vezi! Cine urmează?