Cadouri, cozonaci si revoluţionari

….sau cum îşi umplu românii timpul de sărbători. Zilele astea dinaintea Crăciunului am observat că românii nu sunt nici individualişti, nici copiatori, ci mai degrabă rămân cum îi descriu străinii: un amestec de ce au văzut pe la televizor şi […]

….sau cum îşi umplu românii timpul de sărbători. Zilele astea dinaintea Crăciunului am observat că românii nu sunt nici individualişti, nici copiatori, ci mai degrabă rămân cum îi descriu străinii: un amestec de ce au văzut pe la televizor şi ce le-au arătat sau le-au spus părinţii lor.

Ca în fiecare an, cu mic cu mare, toţi au dat buzna în Sala Dalles, un fel de McDonald’s al cadourilor, a cărui faimă cam depăşeşte realitatea. Cum am zis, pe acolo era o atmosferă de Black Friday ca la americani: pe uşă se împingeau câte trei deodată, pungile îngrăşate se izbeau între ele, te uitai la vreun bibelou, magnet, breloc şi altcineva îţi lua faţa fără probleme – nimic neobişnuit. A, doar faptul că, spre deosebire de americani, românii se împingeau fără să fie reduceri, fără să fie singurul loc de unde puteau să cumpere obiecte cu tematică de Crăciun, fără să aibă DOAR O ZI la dispoziţie să prindă gâsca cu ouăle de aur.

Bătaie pe cadouri funny, bune de făcut o farsă amicilor, globuri de zăpadă, căni, agende şi tablouri magnetice; pauză la dulciuri – cu excepţia promoţiei un moş de ciocolată la 1 leu, o ciocolată la 3 lei – ; bătaie la etajul cu lucruri handmade, nu că erau mulţi cumpărători, ci un alai de curioşi: întorceau cadourile pe toate feţele, vânzătorul le spunea câte ore a stat nenea cu aţa şi acul în mână să le termine, românii dădeau din cap admirativ apoi deodată vedeau preţul şi pac! lăsau opera de artă pe masă ca să ia un moş de pluş „şi încă ceva că pare prea puţin,” de fapt golindu-şi în aceeaşi măsură buzunarele – dar sunt 2 nu 1! Ok…

Câte doi, câte doi, dau să iasă din Dalles.  Aici, uşa blocată, strigăte la unison, un marş pe afară – „Ce, e meci?”, „Dar stai, că nu suntem în Ghencea…” – atunci? Dacă nu e fotbal, atunci e…politică. Exact. Se pare că atunci se treziseră revoluţionarii latenţi din 2011 să reaprindă spiritul rebel în inimile cumpărătorilor care nu ştiau cum să ajungă mai repede acasă, să înceapă să facă bradul sau să înfăşoare sarmale. Strigătul lor la arme zicea ceva de Iliescu, că de ce sunt singuri şi cine vrea să li se alăture. Reacţia? Unii se dădeau cât mai pe margini, să nu le fie şifonate hainele sau să se trezească unul mai beat să ii ia pe sus cu el, alţii căscau gura să le citească pancartele, alţii râdeau – nu vreţi să ştiţi în ce categorie intram eu – sau treceau mai departe cu capul în pământ. Lesne de înteles că niciunul/una nu li s-a alăturat. Era frig, emoţiile de Crăciun pluteau în aer, cupluri se strângeau în braţe – nimănui nu îi păsa de ce s-a întâmplat acum 20 şi ceva de ani pe la Universitate.

Adevărul e că – şi nu pot să spun că mă deprimă asta – generaţia asta de „revoluţionari” se mai revoltă dacă i-ai dat un om de zăpadă stricat, un brad rar sau l-ai păcălit la bani când să ia toba şi şoriciul de porc. În decembrie, românii de azi (majoritatea cel puţin) nu se mai gândesc la politică, cum sunt furaţi, pentru ce au murit bunicii sau părinţii lor în ’89  , ce a însemnat libertatea asta timp de 22 de ani. Se gândesc la prezent, la viitor, la familie şi cei dragi lor, la Crăciun şi ce pun pe masă. Pe reţelele sociale nu găseşti  poze cu timpuri trecute, tineri înverşunaţi şi înrăiţi de trai, ci decoraţiuni de Crăciun, cum arată pomii de Crăciun, cozonaci şi prăjituri.

Vrem să împărtăşim momente frumoase, zâmbete şi noutăţi, nu clipe triste, moarte şi trecut. Măcar de Crăciun majoritatea vrem să toastăm pentru ceea ce avem şi nu ce am pierdut. Nu zic să uităm, ci să privim înainte.

Şi asta nu e rău.