Eroarea de la care pleacă o victorie

Barcelona a bătut din nou Realul pentru că, indiferent de greşelile făcute, şi-a păstrat stilul. Cînd Mourinho a crezut că are toate răspunsurile, Guardiola i-a schimbat întrebările Pentru Guardiola, acest Real-Barcelona de sîmbătă a început ca niciodată, dar s-a terminat […]

Barcelona a bătut din nou Realul pentru că, indiferent de greşelile făcute, şi-a păstrat stilul. Cînd Mourinho a crezut că are toate răspunsurile, Guardiola i-a schimbat întrebările
Pentru Guardiola, acest Real-Barcelona de sîmbătă a început ca niciodată, dar s-a terminat ca-ntotdeauna. Cu jucătorii săi dansînd în jurul unui balon pe care l-au subordonat de la început pînă la sfîrşit, în jurul unei idei, de fapt, pe care n-a creat-o el, dar a reuşit s-o transforme în realitate: mingea e cel mai important element al jocului de fotbal. Dar despre tactică, puţin mai tîrziu.

S-o luăm cu începutul. Cu primul minut. Alexis îi pasează lui Messi, acesta la Busquets, care controlează oribil mingea. Neputînd combina cu Xavi sau Iniesta, îi cedează mingea lui Puyol. E secunda 5 şi Sergio Ramos îşi împinge echipa 10 metri mai în faţă. Puyol nu-i un pasator şi continuă cu Pique, acesta cu Valdes, din nou Puyol, care nu e un pasator, vă amintiţi?, aşa că întoarce spre Valdes. Care greşeşte. Şi e gol, 1-0 pentru Real.

De aici a început totul. De la o gafă care pe altul l-ar fi scufundat într-o stare de anxietate. Nu şi pe Valdes! Toate mingile pe care le-a avut în continuare le-a jucat la fel. Cu pase, multe chiar verticale, nu cu degajare, nu cu bubuială. În loc de privire plecată, capul sus. Se numeşte personalitate. Se numeşte forţă psihică. Se numeşte mentalitate de învingător.

A fost un mesaj pentru ai lui. De linişte. Pentru Xavi, Iniesta, Fabregas, Messi, Busquets. Ceva de genul „Dacă eu, după această eroare, nu mă tem, voi de ce v-aţi teme?!”. De aici încolo n-a mai fost aşa de greu. Cînd joci ce ştii şi ştii ce joci nici n-are cum.
Nu întîmplător, Guardiola l-a pomenit pe Valdes în declaraţiile sale de după meci. A greşi nu e o dramă, e o consecinţă a jocului adversarului. Drama e ca o greşeală de genul ăsta să te facă să-ţi pierzi identitatea, tu ca individ şi, în general, ca echipă. Ar putea să reţină acest aspect toţi antrenorii care urlă la un jucător cînd acesta greşeşte şi toţi fotbaliştii care-şi ceartă coechipierul în astfel de situaţii. Barcelona a făcut în acest Clasico multe greşeli, de pase, de control, de poziţionare, mai multe decît în toate cele disputate de cînd a venit Guardiola. Xavi însuşi, cel care nu greşeşte niciodată, a făcut-o de mai multe ori. Şi totuşi, Barcelona a cîştigat, tocmai pentru că a trecut cu seninătate peste aceste erori.

Puţin şi despre jocul în sine. Puţin, pentru că multe de spus nu prea sînt. Mourinho a greşit inducînd subliminal madrilenilor ideea de „acum ori niciodată”. La modul punctual, a greşit prin introducerea lui Ozil într-un sistem cu 3 mijlocaşi în care neamţul nu e comod, pentru că intensitatea sa defensivă e nulă.

Guardiola a fost mai mobil. În minutul 10, a schimbat sistemul: Alexis abandonează rolul de atacant central şi se mută pe dreapta. În minutul 20 l-a schimbat din nou: Puyol trece în dreapta într-o linie de 3 pe faza de atac şi 4 pe cea de apărare, cu Busquets în rol de ascensor, urcînd şi coborînd, după caz, cu Alves în dreapta şi Alexis între Ramos şi Pepe. Aşa s-a marcat golul de 1-1, iar sistemul a rămas neschimbat pînă la final.

Mesajul lui Guardiola a fost clar. „Unde sîntem mai puternici, acolo ne întărim”. Şi anume la mijloc. Aminteam mai sus de Busquest, Iniesta, Xavi, Fabregas şi Messi. Cei 5 s-au asociat într-un cvintet care a creat o simfonie de pase pe care Mourinho n-a putut s-o desluşească.

Mourinho a crezut că are toate răspunsurile. S-a trezit însă că Guardiola i-a schimbat întrebările.