Scrisoarea lui Taru sau cum se iubeşte „naţionala”
Ovidiu Taru iubeşte cu pasiune fotbalul. De exemplu, mult mai mult decît îl iubesc eu. La 18 ani de la momentul Cardiff a simţit nevoia să ia atitudine. Azi îi public pe blog rîndurile pe care mi le-a trimis pe […]
Ovidiu Taru iubeşte cu pasiune fotbalul. De exemplu, mult mai mult decît îl iubesc eu. La 18 ani de la momentul Cardiff a simţit nevoia să ia atitudine. Azi îi public pe blog rîndurile pe care mi le-a trimis pe mail. Ovidiu este unul dintre fanii echipei naţionale pe care a iubit-o neîncetat indiferent de vreme, de rezultate sau de înjurăturile primite de suporteri de la şefii fotbalului. Toţi cei ca el merită respect.
Buna ziua. Numele meu este Taru Ovidiu, am 25 ani în slujba fotbalului ca suporter împătimit al fenomenului. M-am născut la Iaşi acum 31 de ani şi pot spune că respir prin sport. Azi e 17 noiembrie. Sunt 18 ani de la momentul Cardiff. Cea mai fericită seară de după Revoluţie pentru toţi românii. Atunci s-a născut cea mai prolifică generaţie a tricolorilor. În sufletul meu de copil am avut senzaţia la acel moment că plutesc undeva deasupra norilor. Aceeaşi generaţie avea să ne trimită în Rai, lîngă Sfîntul Petru, preţ de cîteva ore, cu ocazia Mondialului american.
A renunţa la creştinism înseamnă, pentru noi, creştinii, a renunţa la viaţă, a te strecura în moarte, desi neantul nu ne sperie. Exista oameni care au făcut asta. Creştinismul, adica organismul, îi elimină de la sine. Inevitabil, acestui proces straniu îi sunt atribuite nuanţe tragice, specifice Vechii Elade, dar total incompatibile cu realitaţile unei lumi aflate la cumpăna dintre milenii. Mustrările ulterioare de constiinţă ale celor care au trecut prin acest proces nu pot fi decît nule din simplul motiv al lipsei oricărei scîntei sufleteşti la asemenea indivizi.
Mircea Sandu a renunţat la fotbalul romanesc şi ştie foarte bine că în România anului 2011 crima se prescrie. Dacă ai ucis pe cineva în 1993, poţi ieşi la oră de mare audienţă la Antena 1 să dai un interviu cu detaliile dezastrului pe care l-ai produs, convins fiind că după 15 ani, conform legislatiei în vigoare, nu ţi se va întampla nimic. Preşedintele FRF nu-şi dă seama că uciderea fotbalului românesc s-a prescris acum 2 ani doar în ceea ce priveşte evitarea de către domnia sa a unei răspunderi în faţa legii. În memoria colectiva a unei naţii fapta sa nu va fi prescrisa niciodată.
Aşa cum bine spunea V. Eftimiu: ” M-am saturat de lichele, dati-mi o canalie.” Ar mai fi varianta unei demisii. De ce? ar fi intrebarea celui în cauza. Din piepturile a milioane de suporteri care au fost pe stadioane pentru a-i vedea pe Bodola, Dobay, Apolzan, Dinu, Dumitrache, Lucescu, Dobrin, Dumitru, Balaci, Parcalab, Raducanu, Boloni, Cămătaru, Iordănescu, Belodedici, Dumitrescu, Lacatus, Munteanu, Hagi, Popescu, Petrescu, Chivu, Mutu ar fi un singur raspuns. Din respect pentru fotbalul romanesc…