Majordomul diabolic

Obosiţi de atîtea elogii, fotbaliştii Barcelonei par a crede de multe ori că adversarul e ca un majordom care le va deschide imediat uşa succesului

Deşi pare simplu privit din afară, fotbalul e un proces complex, iar factorul incertitudine e […]

Obosiţi de atîtea elogii, fotbaliştii Barcelonei par a crede de multe ori că adversarul e ca un majordom care le va deschide imediat uşa succesului

Deşi pare simplu privit din afară, fotbalul e un proces complex, iar factorul incertitudine e cel care-l guvernează. Obişnuim să uităm atunci cînd facem avancronici sau cronici, cînd dăm pronosticuri sau analizăm, cînd punem pe tapet teorii savante, obişnuim să uităm deci tocmai acest principiu de bază. Cele două remize consecutive ale Barcelonei confirmă.

Despre Barcelona-Milan care a deschis acest sezon de Ligă se pot spune multe. În realitate, s-au petrecut destul de puţine. Milan a dat gol după 30 de secunde de la fluierul de start şi cu 30 de secunde înaintea celui de final. A deschis şi a închis o partidă în care rar a ieşit din zona propriului careu. Pe undeva, jocul Milanului de marţi a semănat cu cel al Interului din 2010. Apărare supraaglomerată pe zona centrală, linii apropiate, atenţie distributivă. Plus cele două benzi făcute deliberat cadou Barcelonei. Un detaliu important, căci şi Dani Alves, şi Pedro, şi Villa, ca să nu mai vorbim de Messi, sînt imposibil de oprit atunci cînd sînt angajaţi pe spaţii, dar nu se simt deloc comod în poziţii statice. Astfel că jocul Barcelonei a fost pe undeva plictisitor, pase scurte şi orizontale majoritatea, în încercarea de a deschide o fantă pe unde să se pătrundă. Ocaziile catalanilor au venit din acţiunile lui Messi şi din lovituri libere, în rest centrifuga Milanului, acea apărare „a la italiana” a funcţionat. Dacă e logic ca o campioană Italiei să se limiteze doar la aşa ceva e altă discuţie. Scopul scuză mijloacele. Sau nu?

Problema punctuală a lui Guardiola e lipsa fundaşilor centrali. De cînd cu Shakira şi excesul de „waka-waka”, Pique e mai mult accidentat. Puyol abia şi-a revenit, iar Busquets şi Mascherano nu-s fundaşi centrali. Problema nu e de la ei, ci de la absenţa lor din zona de mijloc, acolo unde sînt esenţiali, căci Barcelona îşi creează jocul în jurul balonului, iar mijlocaşul închizător e cel care-l ordonează, prin poziţionare. Atît la iniţierea acţiunilor, cît şi la ucigătorul şi extrem de avansatul presing de întîmpinare.

Însă, dincolo de aceste două remize consecutive, bazate totuşi pe erori şi conjuncturi, pericolul din faţa Barcelonei e altul. Acela de a intra într-o zonă de confort ce a dus, spre exemplu, la distrugerea Realului „galactic”. Ce înseamnă zonă de confort? Simplu. Cînd mintea unui om e plină de elogii, cînd aude, vede, citeşte că e cel mai bun din lume şi că nimeni nu se poate pune cu el, cînd trăieşte într-un oraş ca Barcelona care-i ofera de toate, ba ai şi un salariu colosal, fericirea absolută e aproape. Pentru un fotbalist, asta e zona de confort. Cînd nu are întrebări, incertitudini, provocări. Cînd nu e sută la sută concentrat şi, astfel, predispus la erori. Cînd crede că adversarul îi va deschide uşa victoriei ca un majordom obedient, angoasat de personalitatea celui din faţa sa.

Marţi, Barcelona a văzut în Milan acel majordom. Poate a şi fost, dacă e să ne luăm după joc şi cifre. Însă n-a fost unul obedient. Mai degrabă diabolic.

Marţi seară, majordomul diabolic  s-a îmbrăcat de la Milano.