“Marile speranţe”

Ca de fiecare dată cînd schimbăm selecţionerul, au apărut speranţe pentru viitor şi regrete pentru greşelile celui înlocuit. Din păcate, am mai văzut filmul ăsta Nu aveţi după meciul ăsta o senzaţie de „deja-vu”? Am mai trăit sentimentul de cîteva […]

Ca de fiecare dată cînd schimbăm selecţionerul, au apărut speranţe pentru viitor şi regrete pentru greşelile celui înlocuit. Din păcate, am mai văzut filmul ăsta
Nu aveţi după meciul ăsta o senzaţie de „deja-vu”? Am mai trăit sentimentul de cîteva ori, am mai văzut filmul ăsta, cum s-ar zice. Şi nu, nu mă refer acum la gazon ori la alte „specialităţi” tipic româneşti, ci la senzaţia cu care am rămas după această partidă. Pentru că din nou avem speranţe. De viitor, bineînţeles, speranţe pentru viitoarele preliminarii, căci în privinţa celor de acum speranţa, cea care moare ultima, ştiţi placa, e pe moarte.

Meciul cu Franţa ne-a arătat, dacă mai era cineva care credea altceva, că nu avem şanse cu marile forţe ale fotbalului european decît aşa. Apărîndu-ne eroic, luptîndu-ne pentru fiecare minge şi pentru fiecare brazdă de teren – de data asta chiar merge expresia! – şi bucurîndu-ne că am scăpat neînvinşi acasă, sărbătorind la maximum pentru o remiză în deplasare sau, mai probabil, consolîndu-ne pentru un eşec la limită pe terenul lor. Cînd vorbim de marile puteri ne gîndim la Olanda, cu care din păcate o să împărţim viitoarea grupă preliminară, la Spania, la Anglia, la Franţa, la Italia, la Germania, hai să zicem şi Portugalia. Cu celelalte, gen Turcia, alt adversar viitor, vom putea să ne luptăm, cu şanse aproximativ egale, poate un pic, dar doar un pic, mai mici. Iar cu restul, gen Ungaria, vom putea spune că noi sîntem cei care au mai multe şanse. Ideea de mai sus e pură teorie, căci în fotbal s-au văzut surprize destule, numai că, din nefericire, cam noi am fost cei care le-au provocat pe cele neplăcute, vezi egalul cu Albania de acasă, de anul trecut. Drumul de la teorie la practică poate fi parcurs, dar trebuie să respectăm acest sport numit fotbal, ca să ne respecte şi el.

Înapoi la speranţe şi „deja-vu”. Cînd a fost instalat Răzvan, am spus acelaşi lucru. Că avem speranţe. Bătuserăm Lituania, făcusem egal cu Franţa, la Paris. O Franţa inferioară celei de marţi, căci Franţa de marţi a părut cea mai bună din seria de jocuri directe cu ei din 2008 încoace. Şi am văzut ulterior ce s-a ales de speranţele noastre. Întorcîndu-ne în timp, la fel a fost. Cînd l-am pus pe Boloni, am crezut că, gata, succesul e garantat. Cînd a venit Hagi, din nou. Cînd Iordănescu a preluat „naţionala” şi a bătut Germania, iar. Doar Piţurcă, în campania pentru Euro 2008, a confirmat oarecum, calificîndu-ne.
Acum tot cu el vom începe un nou drum. După ce vom fi văzut Euro la televizor, fireşte. Se tot spune că fotbalul e o stare de spirit. Acum avem stare de spirit. Avem un stadion civilizat, o să mai avem unul, la Cluj, pesemne că vom găsi pe undeva şi un gazon, ca să nu mai fim penibili, poate n-o să mai dăm imnul pe mîna unuia obişnuit, de la nunţi, să cînte ce vrea să audă naşul. Şi, cel mai important, poate vom avea o altă atitudine faţă de fenomen, poate vom înţelege că abordările româneşti, din tribună, din birouri sau din teren, nu ne ajută să înaintăm.

Poate vom avea. Dacă vom avea, poate că ne vom bucura de o calificare la un campionat mondial. Problema e alta. Şi anume că la fel am zis şi acum doi ani, şi acum cinci, şi acum 10. Între timp, doar ne-am schimbat televizoarele.