Everestul e pe Wembley

Barcelona şi Manchester United îşi dispută la Londra cea mai aşteptată finală de Ligă a ultimului deceniu Probabil că nici măcar Nostradamus, ale cărui profeţii le privim şi acum cu un amestec de respect şi neîncredere, nu s-ar fi hazardat […]

Barcelona şi Manchester United îşi dispută la Londra cea mai aşteptată finală de Ligă a ultimului deceniu

Probabil că nici măcar Nostradamus, ale cărui profeţii le privim şi acum cu un amestec de respect şi neîncredere, nu s-ar fi hazardat să dea un pronostic pentru această finală. Cine spune că un astfel de meci are o favorită certă nu are habar de fotbal. O finală e cu totul altceva, iar finala Ligii Campionilor e un Everest al fiecărui fotbalist, de unde şi energiile, de multe ori nebănuite, pe care fiecare le descoperă cu această ocazie.

Cu atît mai mult, vorbind despre un meci Barcelona – Manchester United, ar fi odios să faci pronosticuri. Din 2000 încoace, sînt cele mai constante prezenţe în semifinalele şi finalele de Ligă. Sînt două dintre cele mai bune echipe din lume, după unii cele mai bune două, în orice caz, două din primele trei, podiumul fiind, în mod clar, completat de Real Madrid.

Doi ani şi multe schimbări
Barcelona şi United s-au întîlnit acum doi ani la Roma. Multe s-au schimbat de atunci în cele două grupări. Atunci, ambele aveau parcă mai multe stele. Au dispărut 4 nume foarte mari, Eto’o şi Henry, Cristiano şi Tevez. S-au redus aşadar ego-urile, dar au crescut echipele. Acum aleargă toţi, nici măcar Messi şi Rooney nu aşteaptă ca alţii să rezolve pentru ei. Mult mai simplu pentru Guardiola şi Ferguson să gestioneze vestiarele, mai puţine orgolii şi priviri supărate, mai multă implicare şi roluri mai bine definite.

Rămîn Messi şi Rooney. Ei sînt astăzi oamenii care strîng în jurul lor grupul, care pot decide cu o execuţie, sînt, dacă vreţi, portdrapelele, în concept olimpic, din cele două echipe.

BARCELONA
Tiki-taka şi geniu
Cum joacă Barcelona, deja ştie toată lumea. Inclusiv adversarii. Stilul catalanilor nu e negociabil, posesie, tiki-taka, pasele lui Xavi şi Iniesta, filtrante, dublate, redublate, re-redublate, insinuările lui Dani Alves în zone puţin obişnuite pentru un lateral, plus geniul lui Messi. Sigur, au fost situaţii, de exemplu turul semifinalei de pe „Bernabeu”, cînd Barcelona s-a menţinut pe poziţii mai defensive, lăsînd minutele să alerge împreună cu mingea.

Pentru Pep, cel mai greu a fost să-i facă pe jucători să survoleze starea de oboseală, fizică şi mentală deopotrivă, să-i recondiţioneze după o serie de 13 meciuri, din care 4 Clasico, în 44 de zile, care l-ar fi secătuit de puteri şi pe Robocop. Cîştigarea mai devreme a titlului i-a permis să realizeze un soi de ministagiu de 14 zile, cu 6 antrenamente de acumulare în prima săptămînă, de multe ori specifice pentru fiecare jucător, şi apoi o a doua săptămînă mai suavă, cu repetarea unor automatisme şi, eventual, aprofundarea unor scheme tactice noi.

Cu Mascherano sau fără
Din punctul de vedere al echipei, o singura necunoscută: Abidal. În ciuda revenirii sale, incredibilă la un moment dat, Abidal nu pare a fi în forma maximă pentru o astfel de întîlnire. Logic ar fi ca Mascherano, o adevărată revelaţie în acest final de sezon, să fie din nou alături de Pique, iar Puyol să joace pe stînga. Există şi o altă posibilitate. Aceea ca Guardiola să le spună jucătorilor fix ceea ce a auzit şi el 0de la Johan Cruyff, acum 19 ani, tot pe Wembley, înaintea finalei cu Sampdoria: „salir y disfrutar!”. Un fel de „ieşiţi şi distraţi-vă!”, traducerea e relativă, un soi de „enjoy” în engleză. Caz în care pe stînga va apărea Adriano, bun în meciurile cu Real, dar cu ceva carenţe pe faza de apărare, speculate de Cristiano şi, în contextul actual, periculoase într-un duel cu Valencia.

MANCHESTER UNITED
În căutarea  balonului
Şi cu asta trecem la United. Pentru Sir Alex au fost două săptămîni de antrenamente anti-Barcelona. Anti-posesia Barcelonei mai bine zis. Presiunea sus e o obligaţie, în tentativa de a crea scurtcircuite în construcţia catalanilor. Cu Blackpool, dincolo de sărbătoarea decernării titlului în Premier League, am văzut o ultimă repetiţie în condiţii de joc. Un 4-3-3, transformat de fapt în 4-5-1, cu două linii de presiune, cu Carrick ca element fundamental lîngă Giggs şi Rooney ca referinţă ofensivă, astfel încît să nu fie o echipă largă, cu spaţii mari între compartimente, ceea ce i-ar fi fatal. Amintiţi-vă cît de largă a fost echipa la faza primului gol al Barcelonei la Roma, cu Iniesta avansînd 25 de metri, nestingherit, cu timp suficient să gîndească pasa la Eto’o. Ideal pentru United ar fi să poată imprima partidei ritmul „Premier League”, ceea ce pe Barcelona, adeptă a altui stil, ar fi un dezavantaj

Lui Sir Alex nu-i plac surprizele
Ferguson e genul de antrenor care anunţă echipa din timp. Nu-l interesează, din punctul ăsta de vedere, adversarul, vrea ca titularii săi să aibă timp să se concentreze, iar rezervele să se obişnuiască, să simtă relaxarea utilităţii lor în lot şi nu dezamagirea momentului, căci e mult mai greu să te obişnuieşti cu ideea decît s-o primeşti pe stadion, cînd ar vrea toţi să intre.

Nici o surpriză aşadar. Poate un unic semn de întrebare: Fabio sau O’Shea? Fabio mai degrabă, căci e mai ofensiv şi-i dă lui United mai mult fotbal într-o zonă unde nu prea există entuziasm ofensiv. Pe benzi, la mijloc, Valencia şi Park, coreeanul ca soluţie anti-Alves, căci pare singurul capabil să alerge mai mult decît brazilianul Barcelonei, iar ecuadorianul varianta de presiune pentru Puyol. În atac, Rooney şi Chicharito, o supervaloare şi o supersurpriză.

Poftiţi la fotbal!
Finala asta e un meci în care se va alerga. Oricine poate cîştiga, orice detaliu poate conta, e genul ăla de meci în care, ca jucător, te gîndeşti mai întîi ce să nu faci şi abia apoi ce să faci. De aici şi posibilitatea ca spectacolul să nu fie cel aşteptat de toată lumea.

E în mod evident un meci pe care nimeni nu ar trebui să-l rateze. Vă invit să priviţi spre gazon, dar şi spre cele două bănci şi spre cele două grupuri de suporteri! Sînt atît de multe de învăţat.