Meciul unui “musulman sensibil”

Abidal joacă joi cea mai importantă partidă din viaţa sa. Va fi operat la o clinică din Barcelona şi toată lumea fotbalului speră ca tumoarea descoperită să nu fie canceroasă

Sevilla, „Sanchez Pizjuan”, duminică seară. Undeva pe la jumătatea […]

Abidal joacă joi cea mai importantă partidă din viaţa sa. Va fi operat la o clinică din Barcelona şi toată lumea fotbalului speră ca tumoarea descoperită să nu fie canceroasă

Sevilla, „Sanchez Pizjuan”, duminică seară. Undeva pe la jumătatea reprizei a doua, minutul zău că nu contează în acest context, într-un meci splendid de Primera, Sevilla-Barcelona. Era 1-1, scor care va fi şi final. Un duel între Abidal şi Negredo, pe la marginea careului mare, face ca mingea s-o ia spre poarta Barcelonei, într-o clară ocazie de gol a gazdelor. N-a fost, căci de undeva din plan secund se vede cum Abidal plonjează şi respinge. Cu mîna a fost senzaţia tuturor, căci mingea respectivă nu se ridicase nici măcar 5 centimetri de pe gazon. Ei bine, nu. Cu capul. Abidal găsise soluţia de a lovi acel balon şi a-l îndepărta de zona periculoasă. Cîştigase acel duel.

Luni, nu s-a simţit bine
Pentru Eric Abidal urmează un altul. Cu o tumoare, pe care, altcineva de  data asta, va trebui să o îndepărteze de zona periculoasă. Istoria e simplă, aşa cum sînt toate istoriile de genul ăsta. Luni dimineaţă, cînd s-a trezit, nu s-a simţit prea bine. Era zi liberă, dar Eric s-a dus la club pentru a vorbi cu doctorii. Deşi starea de rău putea fi normală în urma unui meci atît de tare precum cel de duminică, voia sa fie sigur. Şi-a făcut o analiză a sîngelui, de rutină mai degrabă. Rezultatul a incendiat practic nivelul de alarmă, căci a evidenţiat posibilitatea existenţei unei tumori în organism. Au urmat alte investigaţii, iar verdictul, tumoare la ficat, a căzut ca o lovitură de tun în liniştea vieţii unui om de 31 de ani, care le avea pe toate: juca la cea mai bună echipă din lume, se afla în cel mai bun moment de formă din toată cariera sa, era evident foarte bine plătit şi avea o familie perfectă.

Jachetele lui Eric
Barcelona, Camp Nou, mai 2010. La manifestările ce marcau sărbătorirea titlului cucerit de catalani, altfel extrem de liniştitul Abidal a fost protagonistul serii. Cînd a venit rîndul său să vorbească la microfon, lucru inedit pentru oricine de vreme ce în tribune erau 100.000 de oameni, după ce a mulţumit colegilor şi fanilor, avîndu-i în stînga şi dreapta pe cei doi copii ai săi, a cerut permisiunea să-i spună ceva soţiei sale. Toată lumea aştepta un alt mesaj de mulţumire adresat frumoasei franţuzoaice de origine algeriană, care îl convinsese să se convertească la islamism. Dar au auzit altceva: „Iubito, trimite-mi te rog jachetele, pentru că le e frig copiilor”. Atunci l-au descoperit coechipierii pe Abidal cel de dincolo de gazon.

Benignă sau malignă?
Marele meci al lui Abidal este astăzi. Aşa cum în teren depinde de coechipieri, azi va depinde de mîinile lui Jose Fuster Obregon, devenit cel mai cunoscut chirurg al Spaniei după ce l-a scăpat de o tumoare la plămîni chiar pe regele Juan Carlos. Dar aşa cum pe teren şansa l-a ajutat, la fel va trebui s-o facă şi azi. Dacă tumoarea e benignă, evoluţia e destul de simplă, mai ales pentru un sportiv, ţinînd cont şi de faptul că ficatul este organul cu cea mai mare capacitate de regenerare din întreg organismul uman. Se preconizează, în acest caz, cam două luni de pauză. Dacă însă tumoarea e malignă, cancerigenă adică, lucrurile se complică serios şi nimeni nu se hazardează să dea un prognostic, pentru că ficatul este şi organul unde celulele canceroase se extind cu cea mai mare rapiditate, de unde şi timpul scurt ce a trecut de la depistare la operaţie.

Semne de întrebare
O stranie coincidenţă s-a produs în acest nefericit caz. Luni, dinspre Madrid, se lansa un atac neaşteptat de violent spre Barcelona. Se vorbea că jucătorii Barcelonei se dopează, se făceau tot felul de legături. Evident, cei vizaţi au răspuns, subiectul, incendiar de-a dreptul, stingîndu-se oarecum din faşă, în lipsa probelor.

Faptul că exact o zi mai tîrziu, un fotbalist, prin definiţie o persoană sănătoasă şi care-şi face analize cu o periodicitate mult mai mare decît orice om normal, e depistat cu o astfel de problemă poate da naştere unor întrebări. Şi nu doar la întrebări, chiar şi la legături cu alte cazuri, mai dramatice, precum cele ale lui Puerta sau Jarque, ori precum cel al lui Miki Roque, fotbalist la Betis, căruia i s-a depistat săptămîna trecută o tumoare asemănătoare, la pelvis. Iar de la legături se trece repede la semne de întrebare, căci Spania pare invadată de cazuri de dopaj, iar legea tăcerii ce stăpîneşte un subiect oarecum tabu în această ţară e tot mai des contestată.

Abidal a făcut primul pas
Se spune că primul pas în lupta cu o boală este să ţi-o recunoşti şi să ţi-o asumi. Eric Abidal a făcut acest pas. A fost la antrenamentul de ieri al Barcelonei, iar Xavi mărturisea, aproape siderat, că „în loc să-l încurajăm noi pe el, ne-a încurajat el pe noi”. Acelaşi Xavi, care spunea că e cel mai dificil episod pe care-l traversează vestiarul Barcelonei în ultimii ani. E totuşi complicat să ştii că un coleg, care mănîncă oarecum ce mănînci şi tu, care aleargă oarecum cît alergi şi tu, care ia aceleaşi „vitamine” pe care le iei şi tu, care face, una peste alta, cam ceea ce faci şi tu are o problemă. Şi încă una mare. Vestea se abate asupra Barcelonei în cel mai delicat moment al sezonului, cînd nimic nu este decis, iar totul se poate cîştiga ori, în egală măsură, pierde.

Modelul de fotbalist
Eric Abidal se defineşte ca un „musulman sensibil, care ştie de unde a plecat şi e fericit cu ceea ce a obţinut”. E guvernat de dorinţa de a-i ajuta pe cei care au nevoie: „Cel mai important e ca noi, cei care am avut noroc în viaţă, să privim şi spre cei care nu-l au”.

Eric Abidal repezintă, poate, şi ceea ce dorim noi să vedem într-un fotbalist. Un om care-şi acceptă destinul, care nu face paradă de banii săi, de oportunităţile sale, care nu ne invadează creierul din reclame ori pagini de reviste, care-şi face meseria cu aceeaşi pasiune oriunde ar fi, pe orice post ar juca, un om care e capabil să dea şi goluri, dar să şi ajute pe cei care au nevoie, care e gata să ceară, cu aceeaşi naturaleţe, sprijinul publicului la meciuri importante sau două jachete, pentru că le e frig copiilor.

Dacă azi ar simţi că îi e frig, s-ar găsi sigur sute de mii de oameni dispuşi să-i ofere o jachetă.