Un şmecher: Cîrţu

Două sînt atuurile noului antrenor al Stelei: ironia şi exigenţa

Pe la mijlocul anilor ’80 se născuse în România o echipă care juca fotbal cu uşurinţa şi plăcerea pe care le mai întîlneai în curtea şcolii. Cel puţin pe […]

Două sînt atuurile noului antrenor al Stelei: ironia şi exigenţa

Pe la mijlocul anilor ’80 se născuse în România o echipă care juca fotbal cu uşurinţa şi plăcerea pe care le mai întîlneai în curtea şcolii. Cel puţin pe teren propriu, zilele în care marca doar de două sau trei ori însemna că au fost zile nefaste. Echipa se chema Electroputere Craiova, iar crainicul arenei saluta tribunele ochi cu formula: „Veniţi în Valea Roşie dacă vreţi să va săturaţi de fotbal!”. Asta într-un oraş în care exista Universitatea Craiova!

Antrenorul echipei era Sorin Cîrţu. Pe meleagurile mioritice se vorbea despre el ca despre un nou Mircea Lucescu. Erau multe asemănări între ei. Foşti mari fotbalişti, deveniţi antrenori de foarte tineri şi, la fel ca Lucescu, Sorin continua să şi joace. Se mai purta pe atunci modelul antrenor-jucător.

În toamna lui 1989, cînd Cîrţu trecuse, previzibil de altfel, pe banca marii sale iubiri, Universitatea, oltenii au răstignit Steaua, Dinamo, Victoria şi Flacăra Moreni. În interval de două sau trei luni, marile puteri ale fotbalului comunist ieşeau cu ochii vineţi din meciurile cu echipa lui Cîrţu, a lui Gică Popescu, Săndoi şi Badea. „Cîrţu s-a inventat ca antrenor la vreo 50 de ani”, a spus cîndva Mihai Stoica despre Cîrţu. Ciudată lipsă de memorie pentru un tip ca MM. În 1989, de exemplu, Cîrţu avea 34 de ani. Aşadar, la 34 de ani, „Sorinaccio” îi pusese la respect pe Lucescu şi pe Iordănescu. Era ceva.

Anii au trecut. Neaşteptat pentru startul fabulos pe care l-a avut, în palmaresul lui Cîrţu figurează doar Cupa şi campionatul cu Craiova, în 1991. Apoi, firul s-a rupt şi n-a mai fost înnodat decît prin figuri frumoase la echipe mici pe care le-a repus pe linia de plutire. La altele, FC Naţional, Dacia Mioveni, a şi clacat. Rebel prin definiţie, Cîrţu n-a găsit punctul de sudură între el şi fotbalul românesc al anilor ’90, unul dominat de şefii Cooperativei. Un fotbal ale cărui produse le culegem din plin azi, cînd ne uităm cu jind la locul ocupat de Botswana în topul echipelor naţionale.

Sorin Cîrţu, omul care bătea Steaua la ea acasă în noiembrie 1989, ultima victorie a Craiovei în cazemata stelistă, a venit în Ghencea. Are 55 de ani, a albit aproape complet, dar e la fel ca pe vremuri: cînd exigent, cînd pontos. Şi-a chemat jucătorii la antrenament în dimineaţa care a urmat succesului cu Brăneştiul. A verificat, făcînd cu ochiul camerelor tv, dacă plexiglasul băncii de la Buzău rezistă. În ciuda anilor, Cîrţu a rămas, în limbajul care-ţi place, un şmecher. S-ar putea să fie o şansă pentru Steaua.