Preţul corect

Valoarea unui fotbalist nu se descoperă prin formule matematice, ci prin banii care s-au plătit pînă la urmă pe el

E o întrebare pe care şi-o pune toată lumea. Care e preţul corect al unui fotbalist? Cum se face […]

Valoarea unui fotbalist nu se descoperă prin formule matematice, ci prin banii care s-au plătit pînă la urmă pe el

E o întrebare pe care şi-o pune toată lumea. Care e preţul corect al unui fotbalist? Cum se face o evaluare a sa atunci cînd se discută despre un transfer? De ce fotbalistul X a costat 20 de milioane de euro şi nu 30, iar pentru fotbalistul Y s-au dat doar 5 milioane, deşi el e clar mai bun decît Z, pentru care s-au achitat 10?

Dilemele au pătruns şi la Universitatea Politehnică din Valencia. Care a decis acum ceva vreme să-şi ofere serviciile prin crearea unui grup de lucru, format din 3 profesori de matematică, un fost fotbalist, doi ziarişti şi un avocat specializat în probleme sportive. Plecînd de la o teorie matematică a deciziilor multicriteriu, cunoscută ca AHP (Analytic Hierarchy Process), s-a creat un soft în care s-au înglobat diverse date tehnice, pase, goluri, minute, date personale, relaţia cu colegii, starea de disciplină, capacitatea de conducere a unui grup, aspecte contractuale, dar şi disponibilitatea clubului de care aparţine de a-l vinde.

Ultimul scos pe tapet este Fernando Llorente, campionul mondial de la Bilbao, despre care se spune că ar fi dorit de Real Madrid. De la Valencia s-a stabilit că preţul său trebuie să fie 33 de milioane de euro. Fix. Totul ar fi perfect şi dacă în fotbal s-ar ţine cont de matematică. Doar că, de la aceeaşi Universitate veniseră evaluările şi pentru doi fotbalişti ai Valenciei, David Villa şi David Silva. Primul a fost cotat la 45 de milioane, dar a fost vîndut la Barcelona cu 40, al doilea a fost cotat la 33,5 şi a fost dat lui City cu 30.

Fotbalul are legile lui, dar matematica nu e una dintre ele. Altele sînt datele. Dacă jucătorul vrea să plece, iar impresarul său – element cheie în majoritatea tranzacţiilor – are ceva stabilit, atunci pleacă pe doar 3 milioane, cazul lui Affelay la Barcelona. Aici s-ar putea interpreta puţin, dacă impresarul – elementul cheie, nu uitaţi – vede posibilitatea unui cîştig, găseşte el o cale pentru a convinge pe toată lumea şi a face posibilă tranzacţia. Dacă un alt club are disperată nevoie de bani, cazul Valenciei, vinde şi pe mai puţin, pentru că şi cei ce  cumpără sînt în aceeaşi lume şi ştiu de problemele vînzătorului. Dar şi invers, dacă un club are bani şi are mare nevoie de un atacant, cazul lui Real Madrid în vara lui 2009, atunci clubul care vinde trage de preţ cît poate şi scoate 36 de milioane pentru Benzema. Sau 96 de milioane pentru Cristiano Ronaldo. Că de multe ori transferurile se dovedesc neinspirate, e deja o altă discuţie, care ţine şi ea de alţi factori, de alte teorii.

Pînă la urmă, studii se pot face. La toate facultăţile de pe planetă. Mă îndoiesc însă că la discuţiile dintre cluburi se face referire, măcar o dată, la aceste calcule. Iar răspunsul la întrebarea pe care şi-o pune toată lumea e limpede: preţul corect e cel plătit.