Ianul, baronul prăfuit

Fostul preşedinte al lui Dinamo se visa un Tapie de Dîmboviţa. La Gala LPF a apărut un bărbat obosit şi uitat

Gala premiilor LPF. Dumitru Dragomir, Adrian Enache, Niculina Stoican, Petrică Mîţu Stoian. „Muzică oltenească adevărată”, de la Corleone citire. […]

Fostul preşedinte al lui Dinamo se visa un Tapie de Dîmboviţa. La Gala LPF a apărut un bărbat obosit şi uitat

Gala premiilor LPF. Dumitru Dragomir, Adrian Enache, Niculina Stoican, Petrică Mîţu Stoian. „Muzică oltenească adevărată”, de la Corleone citire. Printre premiaţi, veteranii fotbalului. Voinescu, Oaidă, Rică – e suficient prenumele său celebru -, Pescaru, Beldeanu, Negrilă, Hălmăgeanu, în total 61 de nume care au făcut, unii mai mult, alţii mai puţin, istorie. La un moment dat, tresari. Vasile Ianul. Camera tv aduce în prim-plan un bărbat obosit al cărui nume ridica în picioare, la începutul anilor ’90, preşedinţi de club, oficiali FRF şi, nu mai vorbim, arbitri plus observatori.

Cînd Bernard Tapie cîştiga cu Olympique Marseille Cupa Campionilor, Vasile Ianul s-a autointitulat „Tapie de Dîmboviţa”. Era preşedinte la Dinamo, în cea mai bănoasă perioadă din viaţa postrevoluţionară a clubului. Atunci intrau în vistierie banii pe jucătorii vînduţi la Coppa del Mondo şi imediat după. Vorba vine în vistierie, fiindcă nea Vasile îi ridica direct în servieta „diplomat”. Cînd Theodor Stolojan a „naţionalizat” valuta firmelor, se întîmpla prin 1992, transformînd dolarii din conturi în lei la cursul zilei, Ianul n-a plîns prea tare. În conturile lui Dinamo oricum nu intra prea multă valută.

Erau anii în care „Tapie de Dîmboviţa” mergea de la Paris la Bruxelles cu taxiul! Fotbaliştii tineri pe care punea Dinamo ochii primeau de la conu’ Bazil avansuri de cîteva mii de dolari, mai mari decît urma să fie contractul. La controalele care au început să curgă de prin 1994-1995, prea multe acte contabile nu s-au găsit. Milioane de dolari se evaporaseră fără prea multe urme. Am fost la un interviu cu Ianul cînd legendarul preşedinte se odihnea la Jilava. Încă mai făcea show. Comandantul închisorii s-a retras pentru ca Ianul să fie intervievat. Nea Vasile s-a ridicat şi a început să-şi dea cu pumnii în cap: „Bă, pe cîţi ca ăsta am omenit eu la viaţa mea. E un biet maior, eu am omenit colonei, generali! Îi îmbrăcam din cap pînă-n picioare în stofă englezească, dar ca încălţări veneau tot cu bocancii din dotare”.

Cu banii şi relaţiile sale, Ianul putea deveni preşedintele unui club puternic. I-a plăcut să fie „Bernard Tapie”. Nu-i vorbă, a şi fost ajutat din plin să creadă asta. Cît de dur e drumul de la omul care vedea lumea prin geamurile taxiului dintre Paris şi Bruxelles la umbra rătăcită printre gloriile de altădată!