Vîrsta de aur sau vîrsta de doping?

Sportul spaniol e în cel mai glorios moment al său. Problema e dacă nu e şi în cel mai dopat

„Somos la superpotencia del deporte mundial”, scria mare, vizibil, cît mai vizibil, Marca, pe prima sa pagină după triumful lui […]

Sportul spaniol e în cel mai glorios moment al său. Problema e dacă nu e şi în cel mai dopat

„Somos la superpotencia del deporte mundial”, scria mare, vizibil, cît mai vizibil, Marca, pe prima sa pagină după triumful lui Alberto Contador în Turul Franţei. Era undeva prin iulie, iar motto-ul „sintem superputerea sportului mondial”, atenţie la nuanţă!, SUPERPUTEREA, articulat, nu doar o superputere simplă, aşadar, respectivul motto venea ca o adăugire la un altul, care proclama „vîrsta de aur a sportului spaniol”.

Teoretic, nimic de zis. Unde te uitai, la orice compeţie, dădeai de un spaniol printre protagonişti. Cu trofee, de cele mai multe ori aurite, cu recorduri, cu bilanţ de medalii formidabil, de la fotbal la atletism, de la baschet sau handbal la înot, de la ciclism la tenis, de la Formula 1 la Moto GP. Spania era prezentă peste tot, iar imnul său fără cuvinte ar fi putut lesne deveni un hit, la cît era de ascultat.

Şi dintr-o dată s-a aprins un bec. Mare, roşu, vizibil, sub care stă pus, la fel de mare, un semn de întrebare. Cînd atleta numărul unu a Spaniei e arestată de două ori, vorbim de Marta Dominguez, cînd ciclistul numărul unu al lumii e bănuit că a consumat mai multe substanţe dopante decît apă, vorbim de Alberto Contador, semnul de întrebare devine deja de mirare. Mai ales cînd un anume doctor Fuentes, cu un prenume parcă născut pentru practici oculte, Eufemiano, lăsa să se înţeleagă, printre zidurile celulei unde era reţinut, că dacă şi-ar da cumva drumul la gură mare tărăboi ar ieşi, ba chiar şi un soi de revoluţie. Inclusiv în fotbal.

Cine este acest Fuentes? În două vorbe, un doctor ginecolog, meserie nobilă, nimic de zis, care şi-a dedicat timpul descoperirii de substanţe încă neincriminate de laboratoarele antidoping, prin care să mărească performanţele sportivilor. Ritmul apariţiilor era frenetic, pe măsură ce noi medicamente se adăugau pe lista celor interzise, multe altele erau deja în lista de aşteptare.

Ce-i mai grav e că au existat semnale. Doar în fotbal au fost două cazuri fatale, Antonio Puerta şi Daniel Jarque, şi un altul, Ruben De la Red, care a driblat moartea, dar a ales viaţa şi s-a lăsat, deşi juca la Real Madrid. Fotbalul e ultramediatizat, fiecare mişcare e urmărită, ce-o fi în alte sporturi nimeni nu ştie.

Nimeni nu le-a luat în calcul, căci Spania a părut a face din aceste medalii o politică de stat, o mîndrie naţională servită unui popor afectat de criza economică. „Todos la una con la roja”, mesajul de încurajare al naţionalei campioane mondiale devine şi el ambiguu, căci în acest moment, dincolo de dezminţirile şi opiniile ce vorbesc de „gelozia celor învinşi”, un semn de întrebare există. Nu cumva „la roja” e o pastilă, care-l face pe Xavi să alerge de parcă e pe baterii?

P.S. În februarie 2009, împreună cu Luminiţa Paul, scriam acest articol, laudativ, la adresa miracolului sportiv al Spaniei. Cît oare ne-am păcălit noi atunci?