Ce e voie la Napoli
„Vedi Napoli e puoi mori”. Aşa se spune. Nu „apoi mori”, cum crede comicul vestit al micilor ecrane. Pentru cine e mai curios, fraza de deschidere e titlul unui film, regizat în 1951 de Riccardo Freda, dar s-a consacrat mai […]
„Vedi Napoli e puoi mori”. Aşa se spune. Nu „apoi mori”, cum crede comicul vestit al micilor ecrane. Pentru cine e mai curios, fraza de deschidere e titlul unui film, regizat în 1951 de Riccardo Freda, dar s-a consacrat mai degrabă ca un dicton.
N-am fost la Napoli. Nu neapărat de frică. De murit nu ştiu să fi murit cineva după ce a văzut oraşul. În cel mai rău caz în timp ce-l vedea, urmare a unui jaf, viol, accident, căci înţeleg de la Ovidiu Ioaniţoaia, care cunoaşte Napoli mai bine ca oricine, traficul e chiar mai rău decît la Bucureşti, ceea ce nu e puţin lucru. N-am fost pentru că n-am avut de ce, Napoli nefiind în ultimii ani o bornă din punct de vedere fotbalistic. Nici măcar n-a putut organiza un mare eveniment, stadionul San Paolo fiind suficient de îmbătrînit, după standardele UEFA, pentru un asemenea cadou.
I-am comentat şi văzut însă pe cei de la Napoli în suficiente meciuri, astfel că mi-aş putea permite să le dau cîteva sugestii celor de la Steaua.
1. SĂ SE IA LA FOTBAL CU LOCALNICII. Cu un public temperamental, trufaş chiar după cum spune Ovidiu Ioaniţoaia, Napoli are un stil de joc care se mulează perfect tribunei. Atunci cînd atacă, Napoli o face în valuri, parcă dorind să-şi mulţumească publicul. dacă n-are mingea, situaţia se schimbă, căci un stadion de 60.000 de locuri chiar dacă nu fluieră, ci doar murmură, tot le creează jucătorilor lui Walter Mazzari o stare de disconfort, de precipitare.
2. SĂ ÎNCERCE SĂ FACĂ URÎT JOCUL LUI NAPOLI. Ca orice echipă italiană, care-şi sufocă jucătorii cu antrenamente tactice, Napoli are ştiinţa jocului la rezultat. La 0-0, cu nevoia victoriei, va ataca. Aici poate fi momentul nostru prielnic. Dar nu de a ne apăra necondiţionat, ci de a ne apăra atacînd, cea mai bună armă împotriva unui atac format din Cavani şi Hamsik, care trebuie ţinuţi cît mai departe de poarta lui Tătăruşanu.
3. SĂ ÎNCHIRIEZE MINGEA, mai bine zis, să încerce să conducă jocul. Linia de 4 oameni de la mijloc suferă la presing, căci Pazienza n-are răbdarea unui Pirlo, să zicem, iar franco-algerianul Yebda nu e sub nici o formă Seedorf. Pe benzi ar trebui să fie doi internaţionali italieni, Maggio şi Dossena, ambii foarte buni, dar în contextul actual al „squadrei azzurra” nu de speriat. Plus că, modulul tactic al lui Mazzari, cu 3 fundaşi centrali, îi obligă la multă alergătură pe tot parcursul laturilor terenului.
4. SĂ FACĂ SĂ SE VORBEASCĂ DE RĂU DE CAVANI. Nu în glumă, în sens fotbalistic, evident. Edinson Cavani e marele talent al lui Napoli de azi. Nu e Maradona, dar ar fi putut purta numărul 10, dacă n-ar fi fost considerat lucrul ăsta un sacrilegiu la adresa marelui Diego. Hamsik e şi el un mare pericol, dar amîndoi, şi uruguayanul şi slovacul, au tendinţa de a filozofa la finalizare, cu execuţii savante în locul celor simple.
În opinia mea, suporterii Stelei au de ce să se teamă, fanii lui Napoli fiind şi răi, şi răzbunători, mai ales că au păţit-o la Bucureşti. Fotbaliştii Stelei N-AU DE CE SĂ SE TEAMĂ. Napoli e acum o echipă bună, dar nu are ştiinţa disputării meciurilor decisive. A pierdut cu Lazio şi Milan, a bătut pe Roma, dar Roma nu e un reper actual. Steaua poate face surpriza. Dacă suporterii ei au avut curaj să meargă la Napoli, trebuie ca şi jucătorii lui Lăcătuş să aibă curaj să joace.