„Pentru că el şi-a dorit”, de Andreea Răducan
Cred că prin 2000, înainte de Crăciun, am fost la Vaslui. Acasă la Andreea Răducan. Eram reporter special la ProSport. Mîncam de post de o bună bucată de vreme şi în apartamentul Răducanilor mirosea a sarmale de-mi fugea nasul din […]
Cred că prin 2000, înainte de Crăciun, am fost la Vaslui. Acasă la Andreea Răducan. Eram reporter special la ProSport. Mîncam de post de o bună bucată de vreme şi în apartamentul Răducanilor mirosea a sarmale de-mi fugea nasul din loc. Erau cu toţii în jurul Andreei. Fratele, mama şi tatăl gimnastei. Andreea avea vreo 18 ani. Venea foarte rar acasă. Nu. Avea pînă în 18 ani, pentru că împreună cu tatăl ei îşi făceau calcule ca atunci cînd devine majoră să meargă la Bucureşti împreună ca să ridice maşina promisă de Ţiriac pentru titlul Olimpic. Şi, atunci mă nimerisem şi eu acolo. Dar m-au acceptat pentru cîteva zeci de minute. M-au primit cu sufletul deschis într-o familie de moldoveni adevăraţi pe care n-am s-o uit nici o clipă. N-am s-o uit, pentru că acolo am înţeles cum se manifestă cu adevărat mîndria de a fi părinte, dorul de casă, iubirea pentru frate şi pentru părinţi.
Astăzi, în cartea Reversul Medaliei, propusă publicului de Andreea, se regăsesc întîmplările din viaţa ei de sportivă, dar mai ales dorul de copilărie. Aproape că nu există pagină în care să nu-i amintească pe părinţi. La lansarea cărţii, fata de 27 de ani a avut un discurs perfect. Articulat, spumos şi logic. A fost sigură pe ea ca la un exercţiu de la sol. Sau aşa cum a învăţat-o Mariana Bitang să stăpînească bîrna. Adică perfect. Un moment a ezitat însă. A ezitat în glas cu bărbia încreţiţă şi cu lacrimi în ochi. A amintit de tatăl ei, care nu mai e. Ultimul capitol al cărţii Reversul Medaliei îi e dedicat lui. Tatălui. Dincolo de patetismul textului meu de pînă acum sau al Andreei din ultima parte a volumului, merită amintit că rîndurile despre părintele dus au fost scrise aproape cu sufletul. Atingerea părintelui rămasă în memoria fetei e remarcabil descrisă. Se întîmpla pe bicicleta roşie. Eu aşa aş fi numit cartea. Adică aşa cum se numeşte ultimul capitol: „Pentru că el şi-a dorit”. Şi nu e nici un efort pentru mine să vi-l reproduc în continuare. Din contră.
Pentru că el şi-a dorit
Era la serviciu cînd mama m-a adus pe lume. Înainte să pornească spre maternitate, a pus mîna pe telefon şi a întrebat: „Bună ziua, Simina Răducan a născut?”. Asistenta i-a răspuns: „Da, aveţi o fetiţă! Să vă trăiască!” Tata a repetat întrebarea, total nemulţumit de răspuns: „Nu, doamnă, Răducan Simina?”. „Da, domnule, aveţi o fetiţă!”
Şi-a dorit mult să fiu băiat şi probabil să devin fotbalist, dar n-a fost să fie. Pe lume s-a ivit o fată, ce-i drept cu înfăţişarea şi caracterul lui. Şi, în loc de fotbal, a ales gimnastica. Foarte pasionat de sport, el a fost cel care mi-a ales drumul în viaţă. Ştiu că m-a iubit enorm şi îi semăn întrutotul. Îi moştenesc pînă şi orgoliul şi hotărîrea de a face lucrurile cum trebuie.
N-am să uit niciodată plimbările cu bicicleta lui roşie. Mi se părea că eu sînt pilotul, deoarece stăteam în faţa lui, pe scăunelul montat special pentru a mă putea duce peste tot cu el. Uneori, mă învingea somnul şi cînd observa că prea sînt de acord cu tot ce spune el, deşi ştia că nu mi place, mă apuca de păr cu buzele, ca să mă trezesc şi nu cumva să-i alunec din braţe.
Nu aveam mai mult de cinci ani, cînd, după un antrenament, i-am spus că eu nu mai vreau să urc pe bîrnă să fac exerciţii, pentru că îmi era teamă că e prea înaltă şi prea subţire. „Urcă fără frică, tata te aşteaptă la capătul bîrnei!” a fost replica lui, pe care mi-am amintit-o de nenumărate ori în viaţă. Cînd îmi era mai greu, tata era la capătul bîrnei şi mă aştepta, făcînd totul posibil şi mult mai uşor. Poate nu întîmplător bîrna a devenit aşaratul meu preferat, aşa înaltă şi subţire cum era.
Cu toate că întotdeauna cînd îmi dădea sfaturi şi discuta cu mine părea viteaz şi fără trac, era, de fapt, extrem de sensibil şi vulnerabil. Suferea şi trăia la maximum fiecare moment în care eu concuram. Am aflat mai tîrziu de la mama că înghiţea cutii întregi de Distonocalm, pentru a mă putea urmări în competiţii.
Sînt oameni care devin părinţi şi sînt oameni care s-au născut pentru a deveni părinţi. Îi multumesc mamei că a ales cel mai bun tată pentru noi şi lui Dumnezeu că ei doi s-au întîlnit. Aş fi vrut uneori să-i pot spune tatei o mulţime de lucruri, dar întotdeauna simţeam că nu e momentul potrivit şi că, atunci cînd îmi voi încheia cariera de gimnastă, voi avea timp să-i povestesc absolut tot. N-am apucat s-o fac, nu am avut suficient de mult timp de petrecut împreună, pentru că soarta ne-a despărţit nefiresc de repede.
Mi-aş fi dorit să fi putut citi această carte şi să vadă că am înţeles mai bine decît şi-a imaginat toate lucrurile pe care mi le-a spus. Ne-am promis unul altuia multe, din păcate, nu le-am respectat şi nici nu le-am îndeplinit pe toate. Se spune că o fată caută în viitorul soţ calităţile pe care le-a avut tatăl ei. Eu îmi doresc ca tatăl copiilor mei să fie la fel ca el. De fapt, ştiu că aşa va fi”