Al cincilea penalty

Duckadam a acceptat funcţia de preşedinte la Steaua. Ca şi cum ar sta în poartă din nou

Barcelona pregătise fiesta. Era prezent la finală şi Juan Carlos, Regele. Ceva nu se potrivea totuşi, dar spaniolii au pus-o pe seama întîmplării. […]

Duckadam a acceptat funcţia de preşedinte la Steaua. Ca şi cum ar sta în poartă din nou

Barcelona pregătise fiesta. Era prezent la finală şi Juan Carlos, Regele. Ceva nu se potrivea totuşi, dar spaniolii au pus-o pe seama întîmplării. Trecuseră 120 de minute şi era tot 0-0. Cu nişte bieţi români care aveau diurna cam cît cîştigă pe oră tipii aceia care mimează că se transformă pe Ramblas, celebra arteră catalană, ba în copaci, ba în fluturi, ba în iguane.
Penaltyurile? Probabil o formalitate. De la Steaua au ratat primele două lovituri exact oamenii care le-ar fi transformat şi-n somn: Boloni şi Majearu. Părea imposibil. Dar în poarta celor cărora li se promiseseră un ARO revopsit, bun de vîndut ciobanilor pe lei frumoşi, stătea Duckadam. Şi azi, chiar şi fără DVD-uri, chiar şi fără sutele de reluări cu „apărăăă Duckadam!”, chiar şi fără zecile de poveşti scrise şi nescrise, ni-l amintim în tricoul acela verde cu dungi în diagonală. Plus privirea cu care i-a hipnotizat pe cei 4 executanţi ai Barcelonei, pe cei 70.000 de fani de pe „Sanchez Pizjuan” şi cine mai ştie cîte milioane pe la tv!

La 24 de ani distanţă, UEFA Champions League nu mai e doar o întrecere. A devenit o industrie. De fotbal, de spectacol, de imagine, de bani. Astă-vară, la Madrid, în Parque del Retiro, în zilele dinaintea finalei, forul continental a organizat un muzeu al competiţiei. Di Stefano, Cruyff, Beckenbauer, Platini, Dalglish, Van Basten, Zidane, Ronaldinho, Maldini, Messi… Toate finalele şi poveştile lor adunate printre tricouri înnobilate de vreme, programe de meci cu valoare de tezaur, mingi mîngîiate la vremea lor de geniul celor amintiţi mai înainte şi de alţii ca ei. Într-un perete, casetată, imaginea lui Helmuth preluată din revista oficială a Ligii Campionilor. Imaginea aceea celebră cu el bucurîndu-se după cel de-al patrulea penalty, cel al încununării victoriei.

Acelaşi om, cu un sfert de secol mai în vîrstă, a apărut săptămîna trecută la „Palat”. Stătea în dreapta patronului şi părea al naibii de stingher în ciuda celor vreo o sută de kilograme. Gigi Becali a vorbit mult ca de obicei. Eroul s-a scuzat că e obosit şi a mai adăugat că aşteaptă „clipa aceasta de 15 ani”. O oră mai tîrziu l-a prezentat, de data asta la stadion, pe Ilie Dumitrescu. La fel de tăcut, la fel de stingher. Oboseala? Stilul de ardelean?

Ar fi bine să fie ceva de genul acesta. Ne e teamă să nu fie altceva. Teamă că omul care a pus mîinile la o performanţă cu care Romania n-o să se mai întîlnească încă o sută de ani să nu fi venit preşedinte, da, preşedinte la Steaua, doar ca să-i fie cald şi bine. De la mii de kilometri, Ladislau Boloni l-a descris răutăcios şi i-a pronosticat un viitor sumbru.
Ar fi păcat ca „uriaşul de la Sevilla” să fie şi el doar încă unul din seria „să trăiţi, şefu’!”. Iar cînd va pleca din Ghencea, fiindcă în stilul amintit ai viaţă uşoară, banii vin, dar nu stai la infinit, să nu lase în urma sa decît regrete de genul „păcat că s-a umilit şi Duckadam”. După povestea cu scoaterea mănuşilor pe tarabă, ar mai urma o dezamăgire mare. Ca să nu dezamăgească, Helmuth Duckadam, preşedintele Stelei, are de apărat acum şi al cincilea penalty.