De 16 ani mi-e dor de voi
Cu fiecare turneu final la care nu participăm, trăim cu nostalgia galbenului din păr şi de pe tricourile unor jucători cu care probabil că nu ne vom mai întîlni niciodată
În ziua în care a început Mondialul au existat fel […]
Cu fiecare turneu final la care nu participăm, trăim cu nostalgia galbenului din păr şi de pe tricourile unor jucători cu care probabil că nu ne vom mai întîlni niciodată
În ziua în care a început Mondialul au existat fel şi fel de trăiri exprimate în scris sau pe tv. Una a atras atenţia. Cel puţin mie. Comentatorul de la BBC a spus aşa: „Am aşteptat Campionatul ăsta Mondial aşa cum aşteptăm ziua de Crăciun. A venit! Acum să vedem echipa Angliei ce ştie să facă”. Cred că un microbist român care aude asta se duce imediat cu mintea la turneul final din 1994. Pentru noi, atunci a fost mult aşteptatul „Crăciun fotbalistic”. Atunci aveam echipa care ne putea provoca un aşa sentiment.
Care dintre alergătorii după mingea de fotbal care vin azi la echipa naţională ar aduce puţin cu Hagi? Măcar puţin! Mi-e şi ruşine să încerc să dau vreun exemplu. Dar cu Popescu? Care dintre figuranţii de azi ar da puţin cu el? Măcar aşa, la semeţia alergării. Or fi înţeles băieţii ăştia ceva din declaraţia aia a lui: „Atunci cînd jucam la lot simţeam cum o ţară întreagă trăia prin mine alea două ore. Trebuia să dau tot”. Nu! N-au înţeles. Pentru că băieţii care fac antrenamente azi la Mogoşoaia au alt fel de războaie. Se cred „singuri împotriva tuturor”. Şi ce e şi mai grav este că însuşi cel care-i antrenează, Răzvan Lucescu, e cel care spune asta în numele lor. Cînd, de fapt, ei trebuie să înţeleagă că au fost în genunchi în faţa Ucrainei şi Macedoniei. Tot Gică Popescu i-a făcut o caracterizare care cred că i se potriveşte lui Lucescu junior. Cel puţin pentru ce se întîmplă acum. El spunea aşa: „Nu s-a maturizat! Şi dacă vrea să facă ceva, Răzvan trebuie să se maturizeze foarte rapid”.
În rîndurile pe care le-am scris nu e nici patetism şi nici iubire deşănţată faţă de nişte jucători de care mi-e dor. I-am amintit doar pe Hagi şi Popescu. Incorect. Şi toţi colegii lor de generaţie merită laude. Chiar dacă au comis şi ei greşelile lor, sînt singurii care ne-au făcut să simţim fîlfîitul ăla de fluturi în stomac . Ne-au oferit acea emoţie plăcută cu care probabil că nu ne vom mai întîlni curînd.